La întrebarea „Cine crezi că face rău muzicii în zilele noastre?” Dianne Reeves spune: „Cred că de multe ori cei care fac rău muzicii sunt cei care vorbesc în jurul muzicii. Tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău, fără să fie direct implicaţi. Ei nu fac muzică, ei vorbesc despre muzică. Uneori ei au tendinţa de a vorbi fără să ştie exact despre ce vorbesc. Uneori criticii sunt cei care pot afecta negativ viaţa muzicală”.
E o judecată valabilă şi pentru literatură? Cînd, în ce situaţii criticii literari pot manipula şi  influenţa negativ literatura sau viaţa literară?

 

George MUREŞAN

 

Am să răspund un pic pe lângă subiect…

Prima reacţie la întrebare a fost să scriu tot răul pe care îl gândesc despre răul pe care îl fac criticii literaturii. Dar asta s-a mai spus, şi a o repeta între oameni care sunt de acord cu mine e numai o defulare.

Cred că, în afară de dualismul literator/critic, raportul de forţe ar putea fi definit şi astfel: science versus faith.

Sunt oameni care cred că există procedee literare, există curente, există stiluri, şi că prin deprinderea şi punerea lor în practică măiastră şi ingenioasă se face Literatura Mare. Se vehiculează iluzii, care nasc Visul.

Şi mai sunt alţi oameni care cred că la început e Visul. Că visul se deapănă ca o pisică ce se întinde căscând, cu procedee oculte (în înţelesul gnostic al termenului), că el creează lumea sau mai precis iluzia existenţei lumii, a procedeelor literare etc., care vin de la Sine, unde Sinele e o entitate transcendentă care nu e din această lume, însă constituie esenţa ei.

Science versus faith.

Literatura ca ştiinţă, literatura ca meşteşug care poate fi deprins în şcoli şi al cărui ecorşeu poate fi analizat tăiat feliuţe, scrutat pe lamelele microscopului, vândut la kilogram (şi vorbesc de critici în general – unde criticul poate fi scriitorul, cititorul însuşi - şi nu numai de critici nărozi).

Sau literatura ca Drept al Omului, ca manifestare imanentă, viscerală, care este: pasiune, ca unic vehicul al inspiraţiei; umor, ca unic simţ al măsurii. 

În fine, cred că literatura e un domeniu prea serios şi prea ludic pentru a-l lăsa pe mâna criticii. Sau, cum spunea Eugen Ionescu – nu mai citiţi, scrieţi!