La întrebarea „Cine crezi că face rău muzicii în zilele noastre?” Dianne Reeves spune: „Cred că de multe ori cei care fac rău muzicii sunt cei care vorbesc în jurul muzicii. Tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău, fără să fie direct implicaţi. Ei nu fac muzică, ei vorbesc despre muzică. Uneori ei au tendinţa de a vorbi fără să ştie exact despre ce vorbesc. Uneori criticii sunt cei care pot afecta negativ viaţa muzicală”.
E o judecată valabilă şi pentru literatură? Cînd, în ce situaţii criticii literari pot manipula şi  influenţa negativ literatura sau viaţa literară?

 

 Flori BĂLĂNESCU

Criticul îşi datorează existenţa celui care scrie

 

 

 Istoric şi cultural vorbind, criticii literari pot influenţa multe şi strica multe. Degeaba spunem noi (mai mult ca să ne autosugestionăm că încă nu ne-am culcat jos să decedăm niţel...) că literatura adevărată rămâne, indiferent de ingerinţele momentului politic, ideologic bla-bla-bla... totuşi, literatura este făcută de oameni (şi) pentru oamenii din timpul vieţii lor... Lăsând de o parte discuţiile despre posteritate, cred că scriitorul arde, totuşi, la temperatura vremii sale. Deci, nu sunt deloc de neluat în seamă reacţiile unor scriitori sau critici care s-au regăsit, sau nu, în paginile „monumentalei” Istorii a lui N. Manolescu. Ori  felul în care s-au regăsit. Eu sunt istoric de formaţie, chiar dacă privesc şi peste gardul literaturii, şi mă frământă dimensiunea etică a „discursului” estetic. Există aşa ceva? Dacă nu... atunci pe mine nu mă interesează literatura. Literatura nu poate fi dincolo de om, de ceea ce este şi ce poate însemna el pentru societate. Da, există acest concept şi are acoperire. Comunismul ne-a învăţat să fim individualişti, să călcăm estetic în „gropi” şi să nu ne pese pe cine strivim atâta vreme cât o facem „frumos”? Cred că ne-a învăţat cum să ne descoperim răutatea, cum să omorâm capra vecinului fără să avem remuşcări. Apoi să ne învăluim gestul în vorbe viclene, în aşa-zise teorii, ne-a învăţat să fim mincinoşi, foarte ficţionişti (cred că ficţiunea autodeclarată şi din rărunchi apărată este una din cele mai subtile forme de laşitate şi de micime, desigur, mă refer la lumea schimonosită de ideologii). Comunismul ne-a învăţat cum să fim diversionişti şi falşi.

 Iată, acesta-i contextul propice pentru un critic să manipuleze şi să influenţeze negativ. Să măsluiască zarurile, fiind convins că la el se afla şi pâinea şi cuţitul literaturii. Dacă vreţi, o adaptare intelectuală a vorbei proaste şi a punerii ei în practică: Eu te-am făcut, eu te omor. Să fim serioşi: criticul nu este Dumnezeu, şi îşi datorează existenţa celui care scrie. Creator este scriitorul. Doar că scriitorul trebuie să aibă ceva mai mult curaj.