La întrebarea „Cine crezi că face rău muzicii în zilele noastre?” Dianne Reeves spune: „Cred că de multe ori cei care fac rău muzicii sunt cei care vorbesc în jurul muzicii. Tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău, fără să fie direct implicaţi. Ei nu fac muzică, ei vorbesc despre muzică. Uneori ei au tendinţa de a vorbi fără să ştie exact despre ce vorbesc. Uneori criticii sunt cei care pot afecta negativ viaţa muzicală”.
E o judecată valabilă şi pentru literatură? Cînd, în ce situaţii criticii literari pot manipula şi  influenţa negativ literatura sau viaţa literară?

 

Alexandru BURUIANĂ

Dă-i încolo de critici! Să-i asculte aceia care nu ştiu ce vor. Nu m-au interesat niciodată tipii care îmi spun ce fac, cum fac şi ce trebuie să fac. Mi se par ridicoli, tâmpiţi atunci când îi văd cum gesticulează „delicat”, îşi savurează propriile lor aberaţii până la extaz. „Uite ce-a vrut să zică... structură plană, inconfundabilă, scoate în evidenţă metastaze, peroraţii, implicaţii... luciditatea autorului...”. Şi când te gândeşti că nimic n-ai vrut să zici, nici măcar nu mai ţii minte la ce te gândeai când ai scris, pentru că în acel moment erai varză. Fac rău muzicii şi unii muzicieni ajunşi peste noapte celebrităţi. Deşi, dacă publicului îi place rahatul, de ce să nu-i dai rahat? Nici un critic din lumea asta nu va reuşi să schimbe mirosul rahatului. Vor continua să manipuleze tot ăia care îşi ţintesc un public supus uşor manipulării; criticii manipulatori vor exista atâta timp cât există „artişti” care nu ştiu ce-i cu viaţa lor. Şi aici nu e vorba de aroganţă, ci de conştientizarea faptului că ne băşim cu toţii. Nu mă interesează experienţa, cunoştinţele cutărui sau cutărui critic care încearcă să mă convingă că moartea e „mmm... luând în consideraţie mmm... circumstanţele în care existenţa... mmm”. Fuck You, zic eu, care poate chiar ieri am trecut printr-o moarte clinică. În asemenea „circumstanţe” elocvente aş vrea să li se facă şi lor rău.