La întrebarea „Cine crezi că face rău muzicii în zilele noastre?” Dianne Reeves spune: „Cred că de multe ori cei care fac rău muzicii sunt cei care vorbesc în jurul muzicii. Tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău, fără să fie direct implicaţi. Ei nu fac muzică, ei vorbesc despre muzică. Uneori ei au tendinţa de a vorbi fără să ştie exact despre ce vorbesc. Uneori criticii sunt cei care pot afecta negativ viaţa muzicală”.
E o judecată valabilă şi pentru literatură? Cînd, în ce situaţii criticii literari pot manipula şi  influenţa negativ literatura sau viaţa literară?

 

 

Mihai VIERU

 Se poate influenţa oricînd în mod detrimental literatura şi viaţa literară atunci cînd în joc vanităţile împiedică ochiul rece să scaneze şi să îşi manifeste tehnicitatea mobilă asupra întreg arealului literar. Dacă micii ţepi au picanteria lor, micile răutăţi se pot tolera la modul exotic nu este o problemă. Însă omiterea sau uitarea deliberată  face rău exact criticului care, deşi se doreşte a fi surprins întreaga vista literară să ajungă la un act extropiat, la un înger incomplet. Este o muncă titanică, un efort consumator colosal, dar subiectivismul în genere nu trebuie să presupună aruncarea în neant sau în existenţă derizorie a niciunui scriitor. Din punctul acesta de vedere mai toate Istoriile literare suferă de găuri mai mici sau mai mari, mai puţin adânci sau mai consistente, ca gropile din şoselele tranzitorii. Fiecare dintre istoriile literare are de partea ei îndreptăţitul subiectivism demiurgic al istoristului ce o precede ca un zeu pe o originară rostire. Dar aici între luturi, în lume fermentul se acumulează, creşte, devine un gheizer sau o mămăligă dată în foc. Sincer să fiu, nu m-am aşteptat la toată această fierbere frămîntătoare, dacă pot barbariza astfel, în jurul Istoriei Critice a domnului Manolescu: de la aşteptare febrilă, la citit febril, de la invidii la calomnii, de la mişto-uri mioritice la ironii smerite, de la venalităţi intestine la bucurie. Indiferent de situaţie această istorie era aşteptată. Cu toate gap-urile ei justificate sau nu este top 1 în vînzări. Lumea literară este în fierbere. Orgolii se aţîţă, se dau pronosticuri, se spun vorbe de duh resemnate sau se vituperează. Ideea frumoasă este că avem o dinamică lume literară. Aproape de explozie. Putem spune că Istoria domnului Manolescu a nitroglicerinizat lumea literară, a făcut-o instabilă la transport, a transformat-o într-un Beirut literar cu fastul lui şi cu carnivalescul lui. Nu e rău, dacă stai să te gândeşti că Alex Ştefănescu şi Marin Mincu nu au făcut nici pe departe o atare vîlvă cu istoriile lor. Iar Nicolae Manolescu i-a menţionat la autorii de dicţionare. Poate nu întru totul just literar mai degrabă ţinînd lucrurile de dreptate poetică şi nu de ochi rece.

Nu ştiu cît de rău s-a făcut cu aceste nepomeniri, singurul lucru bun este că au început să apară istorii literare şi istorici literari indiferent de coatele în nas şi capetele în gură pe care le împart printre vanităţile proprii sau cele literare. E superb. Îi aşteptăm pe optzecişti să dea următoarea lovitură la istorii literare. Poate Al. Cistelecan, poate Ion Bogdan Lefter. Dar, oameni buni, nu ne mai lăsaţi să aşteptăm încă 70 de ani pînă la următoarea istorie literară. Se mai şi moare în lumea asta!