La întrebarea „Cine crezi că face rău muzicii în zilele noastre?” Dianne Reeves spune: „Cred că de multe ori cei care fac rău muzicii sunt cei care vorbesc în jurul muzicii. Tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău, fără să fie direct implicaţi. Ei nu fac muzică, ei vorbesc despre muzică. Uneori ei au tendinţa de a vorbi fără să ştie exact despre ce vorbesc. Uneori criticii sunt cei care pot afecta negativ viaţa muzicală”.
E o judecată valabilă şi pentru literatură? Cînd, în ce situaţii criticii literari pot manipula şi  influenţa negativ literatura sau viaţa literară?

 

Cosmin MANOLACHE

 

E limpede, cred, că cel ce se atinge de un text fără a-i cunoaşte şi trăi drumul, nu va fi implicat. Dar poate că-şi va meşteri o implicare. Oricum, nu-l va simţi aşa cum o face un scriitor-scriitor sau scriitor-cititor. E drept, criticul are avantajul distanţei. Vede el alte lucruri. Vede uneori dincolo de ce a vrut să spună scriitorul. E creativ, cum s-ar spune. Dar, Dumnezeu ştie ce-o fi mai important. Şi dacă e bine să existe critici. Cred că pentru un scriitor e bine să nu-şi bată capul prea mult cu treaba asta: cum e cu menirea criticului literar? Cît şi ce poate face el dintr-un text literar, dintr-o operă? A se vedea ce-au făcut din Eminescu. O păpuşă gonflată la care am ajuns să reacţionăm cu sictir. Un scriitor nu va fi mulţumit niciodată, cum nici printre critici nu prea cred că vei găsi întotdeauna satisfacţie. Criticul trebuie să fie cumva pus pe harţă, am senzaţia că e făcut să-i fie refuzat permanent extazul, exaltarea. Într-un dialog de orice fel cu criticul, scriitorul va pretinde întotdeauna ce a intenţionat şi va încerca să demonstreze că a fost prost înţeles sau interpretat. Uneori scriitorii au căutat obscuritatea, ambiguitatea textului: să-i piardă pe drum pe domnii critici? Poate. Important pentru scriitor este să scrie. Va realiza două lucruri în acelaşi timp: literatură (în cel mai bun caz, dacă nu măcar exerciţii de scriere şi pilde de irosire – ce frumos e şi eşecul, dacă ne gîndim bine) şi o pîine de mîncat pentru critici. Scriitorul chiar asta e: un generator de fantasme şi de locuri (prilejuri, ar fi mai corect) de muncă. Şi e bine să fie conştient de lucrul ăsta, adică să aibă o purtare de aristocrat. Să aibă eleganţa pe care ţi-o dă conştiinţa a ceea ce eşti şi ce nu poţi fi.

Mi se pare că mai multe am spus despre scriitor decît despre critic. Criticul trebuie să fie un bun şi onest cititor. Să intuiască cititorul pe care şi-l doreşte scriitorul. În cele din urmă chiar şi cele mai proaste scrieri au cititori, de multe ori mai numeroşi decît cei ai scrierilor valoroase. Semn că un critic are puterile restrînse şi că scrisul devorează, ne dă peste cap orice intenţie de a-l epura de urît, de scursori, de mizerii. Sincer, mai mult decît în felurile în care am scris despre criticii literari nu prea mă interesează menirea lor. Nu văd bine privirea aşteptător-pavloviană a scriitorului spre munca celor ce fac dicţionare sau istorii ale literaturii române, care nu de puţine ori se întîmplă să contrarieze. Parteneriatul scriitorului trebuie să fie cu propriul text (spune Iova) şi mi se pare că e de ajuns.

Mai amintesc aici o poveste auzită la soră-mea, de cînd era observator la o rundă electorală de acum vreo patru ani şi-un pic. Secţia de votare era într-un spital de provincie şi observatorii se cam plictiseau, poate că erau prea puţini bolnavi şi, de altfel, era o zi anostă, ca multe altele. Dintr-odată, însă, unul dintre observatori începe să turuie o poveste ce i-a lăsat mască pe colegii electorali: Se apucase nevastă-mea să facă o ciorbă. După ce a terminat treaba a scos-o pe terasă, la răcoare, dar fără să pună capac oalei. După un moment de neatenţie a nevesti-mii, un cotoi a apărut la oala cu ciorbă şi a băgat laba. A apucat o bucată de carne, dar cum îl frigea, o tot arunca de pe-o labă pe alta, ca la circ, să se răcească. Dacă l-aţi fi văzut! Ei bine, cam aşa îmi par şi criticii, precum cotoiul la oala cu ciorbă. Frigîndu-se, într-un fel sau altul, şi acumulînd astfel o insatisfacţie pe care o vor exprima negreşit, uneori abia aşteptînd momentul. Dar şi cu satisfacţia că sînt primii la oala cu ciorbă, la secretele textului, ceea ce trebuie să le aducă, mă gîndesc, o oarecare mulţumire. Din toate consideraţiile astea criticul iese şi cu bune, şi cu rele. Pînă la urmă tot reaua intenţie şi reaua credinţă sînt neajunsurile de căpătîi. Gata. Şi n-am zis nimic de poveştile securistice din literatura noastră, care circulă libere, dar de care cei ce le stăpînesc secretele nu se ating. Ei, acum chiar gata.