Radu Pavel GHEO

Povestea paşaportului

De două zile Alina şi cu mine avem paşapoarte noi: biometrice, cu tot felul de cipuri şi numere demonice, dar mai ales cu o copertă pe care – spre ciuda cetăţenilor occidentali – de-acum nu mai scrie doar “Romania”, ci şi “Uniunea Europeană”. Însă nu ne-a fost uşor. Anul petrecut în America ne urmăreşte în continuare. Am rămas însemnaţi pe viaţă şi suspecţi de serviciu pentru serviciile de Interne/Externe ale României democratice. 

Hai să povestesc cum a fost, fiindcă e interesant. Mai întîi ne-am făcut programare online. “Hait, ne-am dat dracului!” am zis. “Ca în ţările civilizate.” Şi, ce-i drept, totul a mers şnur – adică ne-am dus la ora programată, am intrat direct, am dat actele, chitanţele, paşaportul vechi – pînă cînd o tanti de la Paşapoarte a început să frece computerul. Şi l-a frecat, şi l-a frecat, şi la un moment dat mi-a zis: “Dumneavoastră aveţi o problemă!” M-a trecut un fior rece pe şira spinării şi am zis: “Ceva legat de Statele Unite?” “Da, exact. V-aţi repatriat cumva?” “OK, m-am repatriat”, am oftat eu resemnat, fiindcă ştiam că n-are rost să explic prea mult şi să scot funcţionarul de pe şinele pe care îi merge mintea. “Şi a fost şi soţia mea cu mine”, adaug, ştiind că Alina urmează să aibă aceeaşi problemă. “Păi, atunci şi ea are aceeaşi problemă”, mi-a îngînat doamna gîndul.

Altfel, doamna era foarte politicoasă. Eu am gonit după Alina, care ieşise să se plimbe prin mall (în Timişoara Direcţia Paşapoarte îşi are biroul în Iulius Mall), şi ne-am proţăpit amîndoi în faţa biroului. Între timp doamna a chemat un şef, un tip mai în vîrstă, cu alură şi atitudine de securist, care ne-a luat direct, tare supărat: “Eu nu ştiu ce-aţi făcut voi pe-acolo şi ce căutaţi aici!” “Păi, vrem paşapoarte”, am explicat eu, fiindcă altceva nici nu se vindea acolo. “Nu se poate!” mi-a retezat-o omul. “La noi figuraţi cu domiciliul în SUA! De ce nu v-aţi făcut repatrierea?” “Am făcut-o, dom’le, cum să n-o facem?” am insistat eu. Şi aşa era

Ca să fie mai clar: nu doar că aveam buletin făcut în anul întoarcerii, 2002, ci am completat atunci şi nu ştiu ce formulare în faţa sectoristului din zona unde stăm. Mai mult, sectoristul a venit apoi în control la domiciliul nostru, să se asigure că stăm acolo şi nu fugim naibii înapoi în America. Toate astea acum opt ani. Între timp am votat de zeci de ori, ne-am mai făcut un paşaport în 2005 şi acum, fiindcă prinseserăm tupeu, mai voiam unul de la statul român.

I-am spus şi individului: “Dom’le, dar în 2005 tot la voi ne-am făcut paşaportul! Atunci nu era nici o problemă?” “S-a greşit! Nu trebuiau să vi-l facă!” “De ce?” “Pentru că nu sînteţi repatriaţi!” “Ba sîntem!” am insistat eu. “La noi nu figuraţi aşa!” a continuat cu acelaşi ton de reproş şefuleţul. “Şi vina noastră aici care e…?”

Desigur, vina noastră era că ei nu-şi făcuseră treaba. Adică nu ei, ci cei de la Bucureşti. Din cîte am dedus eu, acum există  la Bucureşti o bază centrală de date, pe care cei din judeţe o accesează şi văd situaţia fiecărui cetăţean. Doar că la Bucureşti baza de date nu era actualizată din… habar n-am de cînd. Şi era făcută independent de cea a Ministerului de Interne. Nu era coroborată cu nimic. Aşadar, Alina şi cu mine eram vinovaţi.

Ca să nu fiu excesiv de rău, trebuie să spun că doamna de la birou ne-a asigurat că o să se rezolve. Să îi lăsăm noi  un număr de telefon şi ne anunţă ea cînd se clarifică “repatrierea” noastră. Şi să venim a doua zi, să intrăm direct, fără să stăm la rînd, şi totul va fi în regulă. Ceea ce s-a şi întîmplat: ne-a sunat, am stabilit, am venit şi gata.

Mi-am dat însă seama încă o dată ce haos administrativ există în România. La Ministerul de Interne figuram ca repatriaţi. La Ministerul de Externe probabil că nu – dar la Direcţia Paşapoarte din Timişoara probabil că da, altfel nu am fi primit paşaport în 2005, cînd încă nu se lucra cu baza de date centralizată la nivel naţional.

Şi-aşa mi-am amintit că am păţit ceva şi la Evidenţa Populaţiei – mai exact la votări. Alina nu apărea niciodată pe listele de votanţi şi vota mereu pe liste suplimentare, deşi amîndoi avem aceleaşi acte, pe aceeaşi adresă etc. Într-un tîrziu, exasperat, am sunat la Evidenţa Populaţiei şi am aflat că atunci cînd se introduseseră datele Alinei în baza lor de date, cineva uitase să bifeze rubrica “Domiciliul în România” sau ceva asemănător. Aşa că eu figuram ca domiciliat în România, iar ea, cu buletinul ei cu tot, era încă rezident american din punctul de vedere al statului român.

Abia aştept să văd cînd o să ne mai ciocnim vreodată de probleme legate de America. Sînt sigur că nu va dura mult. Am avut întotdeauna încredere în capacitatea statului român de a încurca ce-i simplu şi de a complica actul birocratic pînă la nivelul la care nimeni nu-l mai poate descîlci.

Peste un an şi ceva ne expiră buletinele. Ar fi bine să mă pregătesc moral încă de pe acum.

 

http://www.gheoland.ro