10 întrebări nu prea literare pentru un scriitor:

 

Mihai VIERU

 

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

- Mă jucam în copilărie cu figurinele din plastic cowboy, indieni, soldăţei etc., eram înrăit. Camera mea era un battle ground. Sigur, joaca asta avea ceva intim. Pentru socializare jucam fotbal non stop cu colegii de clasă, aproape în fiecare seară. La intrarea în adolescenţă am trecut la computer, ăla cobra vechi, inimaginabil azi şi pe post de ecran - televizorul cu lămpi. Oricum eram o foaită sportivă. Ski, patinaj, atletism etc.

 

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

- Nu ne rupem prea tare în filosofii. Nici nu abordăm teme mari moderne sau postmoderne. Mai degrabă apanajul convorbirilor îl face metoda avangardei. Numai aberînd minunat ne scoatem din cochiliile de oameni de societate şi ne reîntîlnim ca în prima zi de prietenie. Ne dezbrăcăm de social ca să putem re-socializa, re-lua legătura noastră de acolo de unde s-a întrerupt. Şi prezentul şi viitorul sînt disecate prin aceeaşi lentilă.

 

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

- Ski forever!!! La Tv mă uit la fotbal la Champions League şi competiţiile majore: europene şi mondiale. Dar nu îmi place să mă uit la TV la sporturi. Prefer să le fac!

 

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

- Dah, în poezie de multe ori faci ce zici chiar dacă e fantasy sau miraculos. Cît despre o experienţă nasoală, hm, mi-am omorît la bătrîneţe un personaj, într-o manieră poliţistă, pulp. Asta nu mi-ar plăcea mie.

 

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

- Să scriu poezie la nivelul absolut fără să intervină nimic din lumea asta în ea. Să fie o reprezentare edenică atît cît lumea să plîngă de fericire citind. Însă, mai terre –a-terre vorbind mi-ar plăcea să mă îndeletnicesc cu responsabilitatea de a-mi face iubita de Dora să rîdă şi să zîmbească mereu. E meseria ideală.

 

- Ce sentimente/stări te enervează?

- Toate sentimentele bisate la maxim. Există o prea fină graniţă între autentic şi artificial penibil, între o manifestare puternică a lor şi ridicolul care pîndeşte la colţ să te facă de toată bafta. La sentimente trebuie adăugat mult laconism şi prudenţă a expresiei. Altfel o dăm în telenovelă!

 

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

- Poate atunci cînd am reuşit să fac o întreagă generaţie de clasa a XII-a să ia zece la bac!!! Pe părinţii mei cred că i-a bucurat teribil naşterea mea. A fost esenţială.

 

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

- În nici un caz nu aş cînta. Sună clişeistic pentru un rocker, dar asta e! Şi nu e chestiune de integritate cît este de idiosincrazie. Ca scriitor nu mi-ar plăcea să fiu nevoit să scriu la comandă! Sună prea manufacturier şi artificial. Scrisul trebuie să apară ca o reacţie fiziologică. Îţi vine pur şi simplu. Te scrii pe tine. Şi atunci lucrul este real, indubitabil.

 

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

- Aş zîmbi frumos în continuare! Aş iubi frumos în continuare. Aş fi eu în continuare. La fel şi dacă nu l-aş primi şi l-aş merita!

 

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

- Chiar m-am rugat de Dumnezeu să îmi tragă şuturi în dos să ajung poet. El a zis: Cred că ştii ce implică asta! Eu i-am răspuns: Da, am zis. Şi mi-am luat porţia de sensibilitate şi o plătesc şi acum în rate. În faza reală cred că e vorba de acumulate mici dezastre care s-au adunat pe un fond de sensibilitate şi pe un background cultural. Apoi a venit cutremurul!