10 întrebări nu prea literare pentru un scriitor:

Un Cristian

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

- Jocurile de grup (tenis de masă, fotbal) şi pentru că aveam o gaşcă foarte activă (campionate sezoniere, concursuri cu alte cartiere). Acasă jucam un fotbal „numai al meu” (cu pietre, nasturi, melci, pixuri, fasole, peniţe), un joc extrem de complex (fiecare jucător avea un nume, o fişă tehnică, de la 8 ani chiar au existat caiete pentru această mitologie personală). Partea cea mai faină e că nu ştiu cine a inventat jocul, eu sau cel mai bun prieten al meu, Cosmin Vasu, pentru că amîndoi îl „jucam” separat. Doar că fiecare era expert pe zona lui (el cu melcii şi nasturii, eu cu pietrele şi fasolea). Au existat şi războaie mondiale (melcii au declanşat al treilea război mondial), iar „autocarele” erau pachetele de ţigări Kent.

În adolescenţă am jucat mult fotbal, iar cînd mi-am dat seama că e mai bine să stau pe tuşă, am devenit antrenorul echipei. Eram singura echipă care avea antrenor, făcea schimbări şi exersam la antrenamente scheme pe care le vedeam la televizor.

 

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

- Despre orice. Uneori ne întrebăm dacă mai avem viitor aici.


- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

- Fotbalul de cînd mă ştiu. Ascultam la radio meciurile din cupele europene, ştiam toţi jucătorii Craiovei maxima pe de rost. Iubesc fotbalul, nu sînt fanatic. Cînd a jucat Steaua (la finala din 86 am tremurat de emoţii) cu Milanul în acel 0-4, eram susţinătorul italienilor. Pentru că iubeam fotbalul mai presus de patriotismul ieftin şi ţineam ca echipa care merită să şi cîştige (de-asta nici nu m-am supărat, fiind un admirator al Milanului, cînd a pierdut dramatic cu Liverpool, după acel 3-0 la pauză). Am practicat patinajul şi boxul (tata a fost campion naţional, eu m-am dus la box pentru că am vrut să devin campion mondial, ca să dedic centura unei fete). Cu boxul a fost comic, într-un meci m-am oprit după prima rundă pentru că nu înţelegeam de ce trebuie să-l bumbăcesc pe cel din faţa mea. Dar toată povestea, antrenamentele, cum se sparge nasul la sală, boxul cu umbra, deplasările, n-am cum să n-o savurez acum. Într-o vreme mi-a plăcut mult să mă uit la tenisul de cîmp. Îl preferam pe McEnroe, deşi era la sfîrşit de carieră, iar la Formula 1 eram nelipsit. Cînd a murit Ayrton Senna am avut un şoc.

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

- Se poate face orice, se poate ajunge într-un stadiu în care ai putea face orice. Acolo nu vreau s-ajung.

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

- Portar la Litere, chiar m-ar bucura.

- Ce sentimente/stări te enervează?

- Mă irită prostia evidentă şi “sentimentul” de bucureştean. Comentarii de genul “ce cauţi, băi, ţărane, în Bucureşti!” Adică mi se pare de toată jena chestia cu buletinul de Bucureşti sau “cine eşti tu ca să vorbeşti?” Lipsa respectului faţă de cel de lîngă tine, ideea că dacă unul e ochelarist sau are un sicriu cu 10 cm mai scurt, trebuie să faci caz de asta. Cînd eram de 10 ani şi eu mă luam de cei de la ţară (stau în buricul Buzăului), etichetîndu-i “ţărani”. Pînă cînd m-am îndrăgostit de-o ţărancă şi mi-am dat seama că sînt ridicol. Partea proastă e că acel tip de comentarii se practică pe site-uri aşa-zis culturale, porcăieli care vor şi nu pot.

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

- Am fentat armata. După somaţii, trei masteruri, foamete şi stat prin Bucureşti pe bani de rahat. I-am păcălit. Am pierdut doi prieteni care s-au întors „bărbaţi” şi m-au tot sfătuit să mă maturizez prin armată. Dar am făcut altă armată, una editorială. Revenind la milităria tradiţională, la ultima încercare, am fost chiar explicit. Trebuia să completezi testul ăla ordinar copiat din cele două volume din Psihoteste. M-am ridicat după 1 minut în picioare şi le-am spus: aici scrie că „semnez pe propria răspundere că nu am consumat băuturi alcoolice în ultimele 24 de ore”. Nu pot, am băut, acum 10h. Se uitau ca la tren. La controlul medical, am picat cu 2 kg, nu mîncasem ca să scap, degeaba. Rămăsesem 5 pe 4 locuri în curte şi l-am convins pe un popă să se ducă în armată, să se însoare după, pentru că, altfel, m-ar fi avut pe conştiinţă dacă plecam. Aşa, s-a dus el şi am stat acasă.

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

- Nu am nimic cu manelele, nu le ascult decît prin pereţi. Îi pot înţelege pe cei care le ascultă, dar nu mă pasionează. Nu pot să le cînt. Scriitor nu sînt, nu e o poză. Sînt un personal auxiliar în literatură, îmi place aşa cum sînt. Şi Ion Cucu e un personaj auxiliar. Important e să ştii ce vrei şi să fii cel mai bun pe felia ta. Mică-mare, tot se cheamă că n-ai trăit ca să stai după curul unora.

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

- Să primesc premiu şi mai vedem. Pentru ceea ce fac eu nu se dau premii.

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

- Ce sînt acum? Prietenii din afara literaturii mă cred puţin nebun, cei din literatură mă iau la preţ de matineu.  Adică, cu literatura am pierdut prieteni, iar mulţi dintre prietenii literari sînt de poză. Şi fără prieteni e cam greu, parcă nu eşti nimic decît un obiect. Aşa că nu-mi place ce sînt acum.