Olga ŞTEFAN

Opheliac

pe cerşetoarea care-şi face veacul în faţa acestui magazin, vânzând flori rupte din rondou şi împărţind ziare, n-o privesc niciodată în ochi. a fost, la un moment dat, gospodină şi mamă iubită şi fiică şi soră şi prietenă. acum arată ca varianta materializată a necrologului ei. la naiba. şi eu sunt, în exact aceeaşi proporţie, versiunea neterminată a ceea ce aş fi putut să fiu. „ceea ce aş fi putut să fiu a pierit într-un incendiu”. „ah, pierdutele manuscrise, cele mai bune cărţi ale tuturor timpurilor”.

de exemplu asta: am iubit un băiat care a devenit, între timp, bărbat. aş fi vrut să-l salvez, ştii, să ies cu barca în larg, să-l pescuiesc dintr-o mare plină de rechini, să fiu Refugiul, destinatarul recunoştinţei ăleia scriptibile cu R mare pentru că doar asta m-ar fi putut face să mă simt în viaţă, ancorată pe solul stabil al lumii care nu aşteaptă acte eroice, ci doar acel slow-motion avantajos, acel prim-plan în care eşti tu fără să fii tu. pentru că trebuie să fie cineva care să ne editeze eşecul incontrolabil de-a nu putea spune nici adevărul, nici altceva, cineva care să umble la mecanismele puţin arse sau puţin mediocre sau puţin disfuncţionale din spatele celui pe care-l scoatem la mezat, an de an, pe tejghele murdare, în paturi răvăşite, pe scaune descleiate. lumea e un târg de vechituri deghizat în hypermarket hyper-promiţător, cu tombole şi tot restul. aproape că te poţi reauzi strigând şi pariind pe viitorul tău strălucitor ca un cuţit din inox. 20 de ani mai târziu, petele şi punctele negre şi cearcănele nu vând nimic. oţelul inoxidabil din reclame nici măcar u e oţel, şi rugineşte. femeile nu mai păstreaază niciun indiciu al fetiţelor care-au fost. pentru că asta ar semăna cu o blasfemie sau cu o perversitate. şi nimeni nu are nevoie de blasfemii sau perversităţi. suntem atât de politically correct, atât de simpli în complexităţile noastre făţarnice. am iubit oameni pe care nu i-am salvat şi i-am iubit pentru că eu chiar credeam că pot să-i salvez. dar, în general, nu pot salva pe nimeni. iar asta nu mă face nici excepţională, nici comună. pur şi simplu. nu aveam de ce să-mi doresc aşa ceva. e absurd. aş fi vrut demult să scriu despre ei, despre noi, dacă am fost vreodată noi, cu atât mai mult cu cât ştiu că n-am fost niciodată importantă şi, de aceea, m-au uitat. dar e mereu aşa: încerci să găseşti alte nume potrivite pentru ei, apoi constaţi că viaţa ţi i-a oferit pe tavă, că i-a făcut, înaintea ta, pasibili de-a deveni personaje. iar tu accepţi acest dar,  cu cruzime, cu lăcomie şi cu devotamentul unui nebun dependent de afecţiunea imposibilă a cuiva aparţinând altei lumi. posibil imaginare. şi decizi să nu schimbi nimic. adevărul tău suferă, oricum, de o formă de daltonism. dar îţi vine greu să-i recuperezi din catacombe, din mări, de-acolo de unde nu i-ai urmat. şi sunt grei şi urîţi ca nişte înecaţi pe care îi împodobeşti şi de care te reîndrăgosteşti de parcă ai trăi, vremelnic, în gabriel garcia marquez.

laugh at every joke

drag your blanket blindly
fill your heart with smoke

and smile all the time