Nora IUGA

Spitalul manechinelor (versuri)

(Editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2010)

Femeia şi detectivul


femeia proba o pălărie cu boruri mari de fetru neagră oglindindu-se în lentilele ochelarilor de soare ale detectivului. ea nu ştia că el e detectivul. el nu ştia că ea e femeia. aşa începuse şotronul acela lung format din căsuţe inelare ca o coleopteră adormită pe un trotuar oarecare. faţa femeii lua forme diferite în fiecare cerc. de la faţa bucălată a clotildei pînă la obrazul supt şi gălbejit al ignaţiei. numai pălăria rămînea aceeaşi cu marginea căzută pe ochi ca un acoperiş aplecat de prea multă umezeală. ochelarii aveau un verde cafeniu de pajişte arsă. zburau fluturi pe chipul femeii şi atunci ea devenea un peisaj luminos de vară tîrzie. nu erau ani. nimeni nu are ani – cine poate arăta cu degetul aceste ciudate obiecte? cine poate jura: sînt în posesia a patruzeci de ani frumoşi sau grei sau rotunzi sau albaştri sau veritabili. nu nu nu! anii nu sînt ceva ce poate fi avut sau pierdut. atunci de ce detectivul stătea acolo ca o vitrină în care femeia nu se vedea decît pe sine iar pe ea nu o vedea nimeni nici măcar un anunţ care să-i aducă delicateţea unei motivaţii; închis pentru inventar. trec berze peste berze. tinereţea este o regină detronată, detectivul era răbdător femeia nerăbdătoare.

— E bine? întreba.

— Ce a fost ieri? întreba.

— Nu-mi acoperă ochii? întreba.

— Cît e ceasul? întreba.

— Cu părul strîns sau liber? întreba.

— Oare o să plouă? întreba.

— Mă întinereşte? întreba.

— În cît sîntem astăzi? întreba.

— Mă găseşti frumoasă? întreba.

— Cînd aduc smochine? întreba.

— Poate cu voaletă? întreba.

— Ce-a făcut Rapidul? întreba.

o fetiţă blondă şi un băiat brunet. piatra cade în primul cerc al şotronului. picioare în sandale; picioare cu şosete sărind. piatra cade corect fără abateri exact unde trebuie să cadă. cîştigă fetiţa. cîştigă băiatul. piatra cade pe-o latură. cioburi verzi cioburi cafenii vitrina spartă. detectivul vede femeia. femeia vede detectivul. mă scuzaţi spune. mă scuzaţi spune. ea o ia spre parc. el spre staţia de taximetre. băiatul ridică pălăria din ultimul cerc al şotronului şi-o pune pe cap spune OK şi începe să fluiere.


 

 

punct


merg

un şir de reflectoare deasupra

un şir de reflectoare dedesubt

o perfectă dantură


 

 

madona cu două feţe


în fiecare dimineaţă arătarea bătrînă şi grasă în pufoaica roşie, cu cizme de cauciuc în picioare şi bascul albastru mîncat de molii pe cap, vine de la piaţă cu două sacoşe în mîini şi fără umbrelă sub ploaia de noiembrie. în fiecare dimineaţă arătarea bătrînă şi grasă în pufoaica roşie, cu cizme de cauciuc în picioare şi bascul albastru mîncat de molii pe cap, se priveşte în oglinda crăpată a liftului pe care se prelinge un scuipat şi-şi face cruce. în fiecare dimineaţă arătarea bătrînă şi grasă în pufoaica roşie, cu cizme de cauciuc în picioare şi bascul albastru mîncat de molii pe cap, adună după ea cîinii cartierului care vin să-i miroasă picioarele nu se ştie de ce.

 

cînd tai un copac se cutremură altarul

din clipă în clipă se micşorează distanţa

dintre urmărit şi urmăritor

degete precaute mîini care adulmecă

linia orizontului le amestecă ochii

fugi din oglindă e prea mult

umor pîngărit în trăsăturile acestei bătrîne

„a face parte din peisaj

a nu mai vedea nimic

decît culoarea lui

prelingîndu-se peste somnul tău“

o comportare ca oricare alta

între umilinţă şi o transfuzie de sînge albastru

pe vremuri traducea Calea regală

îşi striga cîinii

cu numele amanţilor

era un fel şi ăsta

de a te descălţa de o gheată prea strîmtă

văd urme de mîini şi de tălpi

roase pe stative de acizii unor ploi incontinente

văd aceste tipare ale materiei

dacă scap voi arunca afară din mine

cristalul cu care măresc nerăbdarea vînătorului

travestiurile ascunzătorile după coloane

au o anumită savoare

de parcă te-ai culca în patul altcuiva

şi iată mă gîndesc un vin roşu

vărsat pe tunica albă a ofiţerului ţarist

îi pune evidenţa pe piept

în locul decoraţiei

dar cine-şi face griji pentru hoitul cîinelui

cine-şi ţine urina în faţa fatalităţii

cine încearcă să fie amabil

cînd octagenara trece calea ferată

ca un jet de vitriol

şi iată-ne mai puţin vorbăreţi

mai puţin previzibili

mai puţin curioşi

 

în fiecare marţi la ora zece seara bătrîna doamnă corpolentă în mantoul negru, cu pantofii escarpen în picioare şi toca de velur pe cap, merge la cafeneaua literară cu eşarfa fluturîndu-i în vîntul de noiembrie. în fiecare marţi la ora zece seara bătrîna doamnă corpolentă în mantoul negru, cu pantofii escarpen în picioare şi toca de velur pe cap, se priveşte în oglinda crăpată a liftului pe care se prelinge un scuipat şi-şi trimite un pupic din vîrful arătătorului. în fiecare marţi la ora zece seara bătrîna doamnă corpolentă în mantoul negru, cu pantofii escarpen în picioare şi toca de velur pe cap, întinde mîini tremurătoare pe care i le sărută cu smerenie distinşii scriitori.

 

să exişti pe două maluri deodată

sau cum spune un prieten poet

să respiri în două văzduhuri deodată

să ai un sînge secret o moştenire catastrofală

un viitor asimetric

morcov păstrîrnac castraveţi

alături de manechinele müncheneze

ale Sylviei Plath

e ca un plagiat

care taie poemul în două

ca o cărare între un păr negru şi un păr blond

am putea să ne dăm mîna

să bîrfim împreună

să fim materne şi milostive

dar profilurile noastre

se desprind unul de altul

asemenea gazelor care-şi crează elementul propriu

cum mă lepăd eu de casa mea

cum mă ruşinez de creierul

demodat şi inconfortabil ca o broască rîioasă

de două ori pe zi

mă duc şi vin

îmi schimb tablourile

să nu se vadă

ce ascunde o idolatrie

de fapt escaladez zidul morţii

acest mic ochi negru

care mă urmăreşte blînd

nici o zi nu mă lasă

în pieliţa mea adevărată

– perfecţiunea-i cumplită,

 se scuza ea divina –

mă aflu într-o ceremonie continuă

mă umilesc întrebînd

ca-ntr-un irezistibil joc de ştefetă

nici o toleranţă

pentru lăcomia asta de aparenţe

şi-n dosul ceţurilor

 sîngele

 

în fiecare dimineaţă pisica neagră cu ochi galbeni coboară majestuos cele cinci trepte de la intrarea blocului M36, de lîngă betonieră, o face la stînga printre vrejurile de dovleci şi rugii de mure sălbatice, traversează aleea şi se opreşte la movila de nisip de lîngă garajele neterminate. scurmă cu labele nisipul, se aşază opintindu-se bine, îşi înalţă coada ca un steag, se pîrţîie de cîteva ori, rămîne o clipă neclintită cu ochii închişi într-o stare de beatitudine, apoi dă din nou repede, repede nisipul cu labele pînă-şi acoperă urma cu totul.


 

 

punct


de-atîtea blocuri

nu mai văd orizontul

lumea se-nalţă

cerul coboară

cine va ieşi învingător

poem de octombrie

venea pe străzi ocolite

venea încet subversiv mai ţin minte rochia

şi geanta ei roz

 ca o fondantă uriaşă

sînt iremediabil îndrăgostită de mine

mirosul mănuşilor şi al ciorapilor de damă

seara printre clasoare şi monezi vechi

umbra aceea subţiratecă

magnetismul ei inefabil

octombrie tolănit pe frunze

octombrie cu albine pe geamuri

ea pasărea îşi trimite de dincolo

inelul de care încă m-agăţ

o bătrînă linge cu limba scămoasă

liniile de cărbune ale uşilor

 desenate pe ziduri

pînă dispare orice speranţă

de a ajunge înapoi

în pantofii cu tocuri înalte

 

mărunte s-au făcut întîmplările doamne

liniştea chipului meu

culcată peste liniştea chipului mamei

o baltă în care nu mai arunci cu pietre

pentru că e gata încreţită

– pînă şi ironia ţi s-a ros la coate

şi băncile sînt ocupate de şcolari –

nu e un anotimp această toamnă

e însuşi patul tău

în care faci amor în gînd

ca într-o ceainărie chinezească

ca într-un autobuz cu cocoşaţi

ucigătoare penitenţă

cuţit înfipt în glanda dulce

unde se distila odinioară

un insidios parfum de tînără femeie

 

şi-acum

în seara asta cu lumina alterată

scoţi dintr-o ladă vechea rochie de sub liliacul

înflorit

nebuna obscena pufoasa

care-ţi întoarce mîngîierea-n degete

şi-n sînge ţi se varsă eufratul

şi s-a dus în aplauzele mulţimii

ca o capră în tîrg

 sau ca un înger neprihănit

mărturisiţi voi cu neîncrederea şi sila voastră

dacă această gulie credulă

mai poate să prindă rădăcini în eden

spuneţi dacă acul prompt al trîntorului

mai poate trezi măceşul din agonia lui

 

maiestoase trec roţile trăsurilor

împodobite cu ghirlande

adio ruletă rusească

adio rîsete provocatoare

abia te mai zăresc cu cartea-n mînă

sau cu un mic licorn

 pe coapsa stîngă

şi iată norii se resfiră

moartea se ameliorează

„ca orice lucru vulnerabil

şi spiritul a tremurat”


 

 

perdeaua se clatină


în vaze flori

în paturi copii

perdeaua se clatină

pasărea nu intră în casă

în mine se luminează treptat

ca prin lupă

ochiul meu vede eczema pămîntului

aş vrea un deşert liniştit

o imensă spinare de cal

în muşchiul lui dulce şi brun

să adorm

 

http://www.cdpl.ro

Cartea poate fi comandată aici: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.