Mihnea BLIDARIU

PLAYLIST

(pentru sfîrşitul lumii)

Ed. casa de Pariuri Literare, 2010

I. Sing (The Dresden Dolls)

Nu-i adevărat, vă spun, nu-i adevărat că oamenii nu mai simt. Nu-i adevărat că avem bombe, că ucidem, că minţim, că fugim după plăceri imediate şi după lucruri nefolositoare. Nu-i adevărat că nu ştim că nu-i adevărat…

Mi-e atât de rău azi. Toată lumea a plecat. Mi-e frică să nu mor aici, singur, într-un loc pe care nu-l pot numi „al meu“. Ea e departe, nu într-un sens fizic, ci în sensul că nu mai există deloc: s-a evaporat, s-a topit în goana trenului, în aşteptări şi în tăceri lungi, lungi, cât toate firele de nisip… E sfârşitul lumii şi eu n-am pregătit nici un cântec pentru asta, deşi s-a anunţat de vreo lună şi ceva. A început exact ca în filmul cu Bruce Willis: americanii au descoperit că un asteroid de mărimea statului Texas (puteau spune: de două ori cât Ungaria, însă trebuie să se dea importanţi…) se îndreaptă spre Pământ. Şi tot ca în film, dă-i cu misiuni spaţiale, dă-i cu împăcarea mondială, dă-i cu religia şi profeţii… degeaba; acum o lună şi ceva s-a anunţat oficial: am pus-o cu toţii. Şi tocmai atunci ne-am găsit noi doi să ne despărţim şi eu să mă refugiez aici, între prieteni cărora le e greu să mă vadă tăcând atât de mult, eu, optimistul şi vorbăreţul-şef…

Aseară a înviat Iisus. În direct. Pe plajă la Mamaia. A fost emoţionant, pentru că a înviat pentru ultima dată. După asta, totul va fi pulbere cosmică – şi s-au dus naibii toată credinţa, şi religia, şi lumânările, şi viaţa, în general. Iar eu stau aici, singur cuc, fără un cântec de rămas-bun, fără ea, fără nimeni. N-aş putea spune că sunt trist sau deprimat. Probabil că greaţa mă împiedică să simt. Probabil că sunt atât de egoist, încât nici la sentimentele mele nu mă gândesc. Stau gol, îmi privesc trupul şi mă gândesc că va fi, în curând, praf. Mă uit la pişatul meu şi mă gândesc că mă piş pentru ultima dată. Că mănânc pentru ultima dată. Că scriu pentru ultima dată. Mă tai să-mi văd sângele pentru ultima dată. Şi ea nu e aici, să facem dragoste pentru ultima dată – ce final perfect ar fi! Mi-e ciudă pe ea, un moment mai prost de despărţire n-a găsit…

Afară e anarhie. Lumea a aflat că nu-i adevărat: că simţim, că iubim, că suntem toleranţi, că folosim energia nucleară în scopuri nobile, că ne cumpărăm doar lucruri trebuincioase, că suntem cumpătaţi şi buni. De o lună şi ceva, de când a primit vestea, umanitatea e cu susul în jos: economiile naţionale s-au prăbuşit pentru că toată lumea dăruieşte, grupările teroriste s-au autodesfiinţat, Israelul le-a dat palestinienilor pământul înapoi, ruşii s-au cărat din Cecenia, americanii din Irak, la noi, politicienii corupţi s-au autodenunţat şi şi-au dat demisia în bloc – în consecinţă, nu mai avem guvern, nici parlament. Nu mai avem televiziuni, pentru că nici un program nu mai are sens – marele film, marea Emisiune au loc în timp real, în noi, printre noi, cu noi. Bunătatea, cinstea, iubirea, toleranţa plutesc prin aer, atât de dense şi intense, încât ţi se face rău – e ca un aer încărcat de miliarde de arome şi parfumuri. Lumea se încovoaie sub greutatea lor, mai mult cu fiecare oră care trece, cu cât suntem mai aproape de momentul impactului. Degeaba. Nu mai există cale de întoarcere. Pe stadioane s-au organizat orgii sexuale, murmurul ajunge până sub fereastra camerei în care stau singur şi scriu. Ea nu e pe Messenger, ea nu răspunde la telefon. Eu nu pot să cânt nimic, pentru că nu sunt hotărât dacă ar trebui să fie un cântec despre sfârşitul lumii sau despre sfârşitul relaţiei noastre. Nu pot să cânt, pentru că ar fi ultimul cântec. Nu pot să cânt, pentru că ar fi ultima dată când vocea mea se va auzi. Cred, sincer, că dacă ea ar răspunde la telefon sau ar intra pe mess, am putea să ne împăcăm. Chiar dacă nu ar mai fi timp pentru ca unul dintre noi să ajungă la celălalt, măcar sfârşitul lumii ne-ar prinde împreună: în moarte. Şi, dacă aş avea certitudinea asta, aş putea scrie ultimul cântec, despre cum vom muri împreună, cu telefonul la ureche sau cu mâinile înţepenite pe tastatură; aş trece peste frica asta, de a-mi auzi vocea one last time

A înviat Iisus. În tăcere. Milioane de oameni îl privesc cum se ridică. A fost ultimul miracol. Miroase a milă şi a spectacol. Toţi mieii din lume o duc regeşte – sfârşitul ăsta de lume îi va prinde ghiftuiţi şi alintaţi. Nimeni nu cântă. Încet, încet, toţi oamenii paralizează: nimeni nu vrea să facă nimic pentru ultima oară. Umanitatea a încremenit. Ne dorim cu toţii ca Iisus să fie, de fapt, Superman, să aibă lasere în priviri cu care să distrugă asteroidul ce se îndreaptă spre noi. Însă ştim că nu va fi aşa: Iisus e un tip modest şi preventiv când vine vorba de minuni. Am deschis fereastra şi ascult tăcerea pământului acordându-se la tăcerea universală. Pe cer apare o lumină. E din ce în ce mai mare. În urechi, liniştea e spartă de un zgomot înfundat care creşte, creşte. Asta e. Ne-am copt. Inclusiv Iisus. Inclusiv ea. Zgomotul a devenit infernal, ecranul telefonului s-a aprins, văd numărul ei şi urlu: You motherfuckers, sing something!

http://www.cdpl.ro

Cartea poate fi comandată aici: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.