O. NIMIGEAN

Rădăcina de bucsau

(Ed. Polirom)


8. Wa Za Banga

Pe măsură ce mă apropii de spital, creşte neliniştea. Am simţit‑o de cînd am făcut ochi dimineaţă, mult prea devreme. Abia se albea în fereastră. Pe Artemiu sforăind l‑am lăsat, sforăind l‑am găsit. Doar că nu se mai auzea televizorul. S‑a trezit peste noapte şi l‑a stins. M‑am întors de pe‑o parte pe alta, m‑am ghemuit cu genunchii la gură, n‑a fost chip să adorm la loc. Cu cît mă forţam, cu atît deveneam mai încordat. Am rămas nemişcat, în acel no man’s land pe care n‑aş mai fi vrut să‑l părăsesc. Dacă ar îngheţa brusc totul, inclusiv stomacul ăsta contractat... Dacă s‑ar termina totul şi n‑ar mai trebui să o iau de la capăt... Vlăguirea o fi totuna cu laşitatea ?... O extremă sfîrşeală, un gust al spaimei şi deşertăciunii, ca şi cum în loc de rinichi aş fi avut doi şoareci morţi, daţi în putrefacţie. Junghiul, pîndindu‑mi prima mişcare. Doi şoareci morţi în loc de rărunchi şi un hoit de şobolan în loc de creier. M‑am trezit plin de mortăciuni. Mi‑au înviat în minte imaginile şi mirosurile din timpul invaziei. La început, după un an‑doi de cînd ne muta­serăm în garsonieră, ne‑a atras atenţia un ronţăit înfundat. Venea din baie, de dincolo de scaunul veceului, de după o placă de PFL melaminat. Băteai în placă şi înceta. Ca să reînceapă după cîteva minute. Ne obişnuiserăm. Lasă‑l să roadă ! Numai că într‑o noapte nu s‑a mai auzit zgomotul cunoscut, ci altul nou, de sticle lovite. Citeam şi eu, şi Zelda, am tresărit amîndoi, Zelda a strigat : „Şobolanul !“ şi s‑a repezit în baie. Am alergat după ea. „L‑am văzut ! A intrat pe sub placă !“ Rosese placa, făcuse o gaură strîmtă, cum naiba putea să se strecoare ? „Cum arăta ?“ „Uite‑atît, o namilă ! Ce ne facem ?“ Am cîrpit cu o bucată de scîndură, degeaba. În cîteva nopţi şi‑a croit loc. Ne culcam cu speranţa că în noaptea aceea n‑o să vină, o să renunţe. Îi băteam în placă după ce începea să roadă. Abia dacă se oprea cîteva secunde. Aveam să mă conving, de‑a lungul a mai bine de trei luştri, că şobolanii nu renunţă niciodată. Răzbat. Răzbat pînă crapă. Ce n‑am încercat ? ! Am mai bătut scînduri de cîteva ori. Inutil. Am cimentat. Inutil. Am amestecat în ciment sticlă pisată şi vată de sticlă. M‑am ales eu cu o mîncărime de piele. El a trecut. Am desprins placa de PFL, ca să văd de unde urcă. De pe ţevi. Un puţ îngust se adîncea pînă‑n talpa blocului. Am turnat un pod de beton. L‑am auzit ronţăind ca de departe. Pe urmă, cîteva luni, nu l‑am mai auzit. După aceea, mi s‑a părut că‑l aud, însă nu voiam să recunosc. Nu are cum fi el ! Sună canalizarea. E altceva. Într‑o noapte ronţăitul se auzi de‑aproape, din ureche. Nu mai avea rost să mă amăgesc, se întorsese. Se întorseseră. Într‑o dimineaţă baia a răsunat de chiţcăituri, de borcane răsturnate, de dupăieli. Ne‑am uitat, eu şi Zelda, unul la altul. Am aprins lumina şi am deschis uşa la baie. S‑au năpustit spre orificiu, abia dacă l‑am atins pe ultimul cu mătura. Am numărat trei. De ăştia nu mai scăpăm niciodată... Am astupat. S‑au întors. Am astupat. S‑au întors. Am astupat. S‑au întors. Au prins a roade uşa de la baie. Ţineam mătura lîngă pat şi băteam din pat cu mătura în uşă. Le‑am pus otravă. L‑am găsit pe unul din ei zgribulit într‑un colţ, cu burta umflată, n‑a schiţat nici un gest, se uita la mine împăienjenit, ce să fac cu el ? Nu‑mi închipuisem că au cozi de piele vînătă atît de lungi. Din spatele meu, am auzit‑o pe Zelda şoptind : „Mi‑e milă de el, dobitocul !“. „Deschide geamul !“ L‑am apucat de la distanţă, cu mătura şi o stinghie ruginită de fier, care se rupsese de la suportul pentru rufe. Nu s‑a zbătut. L‑am aruncat pe fereastră, în spatele blocului. Gata, le‑am găsit leacul ! N‑am mai cîrpit placa găurită. Într‑o săptămînă rodeau iar la uşa băii. Mai aveau puţin şi năvăleau în cameră. Puţea a şobolan. Să‑i ia dracul, cu otravă nu i‑am mai păcălit. Ne resemnaserăm. Le învăţaserăm programul. Le puneam de mîn­care în baie, măcar să rămînă acolo. Cînd ne‑am întors de la ţară, am găsit o gaură în uşă. Zelda : „Au intrat !“. Eu : „Au intrat...“. Zelda : „Am rupt‑o !“. Am peticit uşa. Noaptea i‑am ascultat cum rod pe sub dulap şi pe sub pat. Le‑am lăsat uşa deschisă şi am împuns cu mătura pe dedesubt. S‑au pitit. Cum să procedezi ? Dacă închidem uşa de la baie, nu mai au pe unde ieşi, dacă n‑o închidem, vin alţii. Or să se dea şi la cărţi şi la haine... A doua zi am cimentat din nou, un strat dublu. Ca să nu mai urce alţii, cel puţin nu înainte de a scăpa de ăştia. Pînă rod, pînă‑şi fac loc, îi achităm noi cumva. Le‑am lăsat deschis la baie, le‑am pus mîncare, inclusiv grîu roşu, otrăvit. Poate, totuşi... Sar dimineaţa din pat ! Zelda după mine. De la baie se aude un chiţcăit ascuţit, ca de iepure înfuriat, şi plescăit de apă. Un şobolan îmi ţuşteşte printre picioare, scapă în cameră. Un altul bate disperat din labe, a căzut în veceu, alunecă, nu reuşeşte să se agaţe. Apropierea mea îi dă acea energie a disperării. Scapă ! Apuc în ultima clipă să‑l împing înapoi în veceu cu mătura. Chiţcăie cînd prinde o gură de aer şi se zbate înverşunat. Dumnezeule, cîtă viaţă are în el ! Zelda şi‑a astupat urechile, a ieşit. Un scurtcircuit. Apăs, apăs, apăs ! Îi simt spasmele în miezul viscerelor. Na, misterul ultim al vieţii ! Trebuie să‑l omor, e care pe care. Curenţii lui tot mai stinşi. Îl ţin apăsat şi după ce nu mai mişcă. Lighioanele ăstea crezi c‑au mierlit‑o, şi te trezeşti că‑ţi sar în faţă. Sînt încărcat de electricitate. M‑a scuturat de parcă aş fi lucrat pe fir cu mîinile goale. Un puseu de silă. Dar, mai cu seamă, impulsul primitiv, satisfacţia... nu fizică, prea puţin... fiziologică de a‑ţi omorî duşmanul. Inega­labilă. Pentru o clipă devii stăpînul universului. Învingătorul ! Zelda, de dincolo : „Gata ? !“. „Deschide geamul !“ N‑am curaj să ridic mătura de pe el. Încet... încet... Nu mişcă. Pare ţeapăn. Caut să‑l aburc pe făraş cu stinghia de fier. Scapă de fiecare dată. Îi cer Zeldei o mănuşă menajeră. Îl apuc de coadă, îl pun pe făraş şi‑l arunc afară. Mi s‑a uscat gîtul. Arunc şi mănuşa după el. Zelda : „Ne‑a mai rămas unul. Dacă a mîncat grîu otrăvit, o să moară pe sub canapea ori pe sub dulap“. Ceea ce s‑a şi întîmplat. Nu l‑am mai auzit rozînd. După trei zile, în garsonieră a început să plutească o miasmă dulceagă. Întîi n‑am băgat‑o în seamă. Adică ne‑am prefăcut că nu o băgăm în seamă. Poate că a intrat o pală de aer greu din piaţă. Sau de la baba de sus. Ori de la canalizare. Deşi ştiam prea bine că putrezeşte şobolanul. Pînă la urmă am dat dulapul la o parte. Înţepenise într‑un colţ, mişunau viermii pe el. L‑am aruncat cu cealaltă mănuşă. Şi‑am răsuflat uşurat, cu sentimentul că am cîştigat marele război. Am făcut curăţenie, le‑am măturat căcărezele, am stropit cu clor. Sub pat am descoperit rumeguş de hîrtie şi Exerciţii de admiraţie cu un colţ bine crîmpoţit. Ştiam că scîrbele de şobolani revin întotdeauna, învăţasem să le preţuiesc (invi­diez !) tenacitatea, dar în noaptea aceea am dormit liniştit, fără să mai trag cu urechea, oare rod sau mi se pare ? Am avut linişte un an şi mai bine. Cînd i‑am auzit din nou, s‑a nimerit să înceapă lucrările de renovare, au fost schimbate ţevile de jos pînă sus. Atacul s‑a amînat. Scîrbele se repliază ele pe undeva. În codul lor genetic nu este înscrisă capitularea.