Leo BUTNARU

Ruleta românească


Ed. RAO - Prut Internaţional, 2010

Sub aspect tematic, ideatic şi structural, nuvelele din volumul Ruleta românească ţin de un amplu registru narativ, realiste sau misterioase, din lumea noastră sau din lumi posibile, aflate într-un dialog continuu. E aici o ingenioasă explorare de universuri afective în diverse şi imprevizibile metamorfoze de o sugestivitate memorabilă. În carte s-ar întâmpla ca şi cum o multiplă deschidere de uşi, dar şi plasare de antene pentru captarea semnalelor din psihocosmicitatea existenţei în fantastic, în basm (intelectual, modern), în vis, în transraţional. E o concomitenţă (şi interacţiune) a cercetării şi intuiţiei, a veridicului şi inefabilului, ceea ce fac naraţiunile captivante, precum menţiona acum un timp revista România literară: „Foarte atrăgătoare sunt ultrascurtele povestiri ale lui Leo Butnaru... Au ritm, culoare şi, pe alocuri, un umor irezistibil, combinaţie de însuşiri care constituie un adevărat cocteil Molotov în lupta pentru cucerirea cititorului”.


 

PEŞTIŞORUL DE DÂMBOVIŢA


 

Coborând din dealul Mitropoliei, aproape de poalele sale forfota Bucureştiului mă prinse din nou, starea mea lăuntrică de evlavie fiind tulburată, bruiată de trecerea prin preajmă a tot mai multor persoane, de vuietul maşinilor. Starea creată, insuflată înlăuntrul firii mele de reculegerea în lăcaşul sfânt şi în faţa lumânărilor pâlpâitoare în chivoturile „pentru vii”, „pentru morţi”, mi se destrăma încetul cu încetul, spulberându-se în cotidiana şi suportabila deja, prin obişnuinţă, agresiune a metropolei.

La început, îmi spusei s-o iau în lungul Bulevardului Mărăşeşti, dar, la un moment dat, decizia mi-o schimbă imaginea câtorva undiţari ce se vedeau, la dreapta, prin pânzele fantasmatice ale „apei morţilor” ce tremura peste asfaltul înfierbântat al Splaiului Unirii şi, cu un gând tainic, poate că prea egoist, mă îndreptai pe trotuarul din stânga, croit pe malul Dâmboviţei ce curgea încet, leneş, împestriţată de sticle de plastic, cutii de bere, de petice colorate de hârtie, pachete goale aruncate de fumători şi câtă altă mizerie cu care, deocamdată, nu pot lupta autorităţile municipale...

În fine, era important gândul meu tainic pe care chiar acum îl şi divulg: îmi spusei că dacă, până ajung pe la mijlocul bulevardului, se întâmplă ca vreun undiţar să scoată un peşte, înseamnă că cele pe care mi le pusesem, evlavios, în gând în faţa altarului bisericii mitropolitane şi în faţa lumânărilor pâlpâitoare în chivoturi vor fi primite, acceptate de Domnul, unele din ele chiar împlinindu-mi-se. Vă daţi seama – din proprie experienţă, fireşte, – că, în atare situaţii... decisive – de ce nu? – când se împreunează dorinţa de... autopremoniţie şi ciudatul sentiment de superstiţie că, Doamne fereşte, ar putea să nu se întâmple ceea ce ţi-ai pus tu în gând – în cazul meu, dorinţa ca vreun undiţar să scoată peştişorul, oricare, nicidecum pe cel de aur, – în atare situaţii te cuprinde un freamăt – până la înfrigurare! – de tensiune, ce te face aprigul suporter al propriului destin. Îţi ţii pumnii ţie însuţi, te emoţionezi nespus de tare acolo, în lăuntrul tău bântuit de egoista dorinţă: de a se împlini, a se împlini, a se împlini! ce ţi-ai pus în gând. (Ca să folosesc un fel de a spune, dat fiind că, de mai mulţi ani, în virtutea experienţei sau, poate, înţelepciunii vieţii, mă cam feresc să folosesc oarecum frivola noţiune de fericire...)

De la un moment încolo, în vizorul meu deja nici nu mai intrau pescarii de pe malul Dâmboviţei, ci doar undiţele lor, plutele acestora...

Şi – se întâmplă! – în lumina soarelui scăpără, auriu, el, – peştele! Sau – peştişorul, pentru că, într-adevăr, nu era decât un chitic pricăjit. Dar, oricum, în contractul pus la cale cu mine însumi şi, implicit, cu Providenţa nu specificasem cât de mare trebuie să fie peştele, contând doar – să se prindă de cârlig, să fie scos din apă – atât!

Astfel că urmării zborul chiticului strălucitor în bătaia soarelui, ca să văd că el este prins din zbor de nimeni altcineva decât de o femeie cam înclinată spre vârsta a treia, înveşmântată pestriţ, intens-colorat. Era o oacheşă-undiţară în dreptul căreia mă oprii, poate că, în sinea mea, să-i mulţumesc pentru contribuţia la înfăptuirea aievea – auzi, Doamne! – a gândurile pe care le gândii, de bine şi de frumos. Dar, peste alte câteva clipe, rămasei năucit... – undiţara scoase bietul peştişor din cârlig, îl înjură birjăreşte – „De unde pizda mă-tii te-ai luat şi tu! Cine te-a chemat, găinaţule?!” – şi unde face – sfâr! – cu mica înotătoare, aruncând-o peste cap! Peştişorul ateriză pe asfaltul fierbinte al splaiului aglomerat şi eu mai să ţip de uluire. „Gata, s-a zis cu el!” îmi spusei, dar nu fu să fie – peştişorul încă nu nimerise sub roţile vreunui automobil, zbătându-se, strălucitor. „Salvează-l!” îmi urlai în sinea mea şi, ca un dement, mă repezii printre maşini, culegând – ce îndemânare! – vietatea elipsoidală, argintiu-aurie şi, precum copii de mingi la tenis, trecui iute în cealaltă margine „a terenului” – a străzii. Bineînţeles, huiduit, înjurat, claxonat de mai mulţi şoferi care, în definitiv, aveau dreptate. Însă dreptatea cea mare la Domnul şi de la Domnul este şi eu îi mulţumeam Celui de Sus pentru că m-a cruţat nu numai pe mine, ci şi peştişorul pe care, iată, îl ţineam în mână, văzând cum palpită din branhiile lui micuţe-micuţe. El, peştişorul, talismanul dorinţelor mele, poate că sacramentale, de bine şi frumos...

Brusc, o luai la fugă spre prima zebră, trecui din nou spre Dâmboviţa şi, scuipând peste chitic – „Ptiu-ptiu-ptiu!”, a baftă, – îl aruncai, oarecum solemn, în apă, urmărindu-i scurtul zbor scânteios, auriu, în bătaia soarelui. Ce noroc, poate că chiar fericire – pe capul lui! Şi ceva linişte în sufletul meu...

Prin vuietul maşinilor, auzii nişte strigăte care, mi se păruse, parcă m-ar fi vizat. Privii în direcţia de unde răzbeau: striga ceva pescăriţa exotică, sucindu-şi degetul la tâmplă. Nu mai conta. Eu revenii la ale mele, în sinea mea, adică, înseninată de-a binelea...

...De atunci încoace, când mai revin prin Bucureşti şi văd Dâmboviţa, numaidecât îmi amintesc de peştişorul meu auriu în bătaia soarelui, zicându-mi că nu, nu se poate ca el să nu-mi fi influenţat spre bine destinul, norocul, dorinţele... Chiar dacă aş fi şi eu un om fără însuşiri, ca celebrul personaj al lui Musil... Nu, nu-mi fac probleme că, într-adevăr, nu am însuşiri şi merite extraordinare... Pentru că, la urma urmelor, cazul cu salvarea peştişorului nici nu poate fi trecut la... merite... Nu a fost decât o întâmplare ce nu contează decât pentru mine... Cu insignifianta ei importanţă, aţi putea zice...

Însă, în ce mă priveşte, aş avea motive să vă contrazic... Dar nu e cazul.

 

23.VI.2007

 

 

 

SECURITATE SUTĂ LA SUTĂ


 

De la contabilitatea Uniunii Scriitorilor, ridicai o anume sumă – cam modestă – de euro, ce se acordă cvasi-de-obicei unor autori care întreprind deplasări de documentare peste hotarele ţării sau pentru ceva anume legat de profesia aceasta foarte abstractă, nepalpabilă – a scrisului şi aşteptam să fie tras la peron trenul de tranzit (...Bulgaria – Rusia...), în care urma să urc.

E adevărat, am o memorie bună, astfel că, graţie (în pofida dorinţei mele) incontrolabilului ei automatism (...sâcâitor!), în gând îmi revenea, a suta oară, un pasaj anodin din regulamentele birocratice, fără de care – iarăşi e drept – nu se poate, deocamdată. Şi de aici mai departe.... Astfel că, până să vină trenul, bâiguiam, iar şi iar, în minte, o explicaţie („disc stricat”!) ce solicitase semnătura mea cea mai recentă, pe un borderou de la contabilitatea Uniunii Scriitorilor. „Vor fi onorate numai cererile însoţite de documente relevante privind invitaţia şi scopul cultural al călătoriei... Suma acordată de USR reprezintă fond pentru documentare şi achiziţii de cărţi, CD, VCD etc., şi nu cheltuieli de călătorie, cazare, diurnă....” – cam aşa îmi „bâzâia” bondarul birocratic în cutia de rezonanţă a scăfârliei, în timp ce aşteptam... – dar, slavă Domnului, iată că trase şi trenul la peron!...

În fine, urcai şi la scurt timp aţipii, ba chiar adormii, trezindu-mă în prejma Iaşilor, de unde trenul avea să cotească spre Suceava (ar fi trebuit să treacă prin Chişinău, Tiraspol, dar, din cauza dezmăţului separatiştilor transnistreni, itinerarul fusese modificat), trecând la vama ucraineană etc., pentru ca, peste vreo 19 ore, să ajung în celebrul oraş N., în care poposise şi Gogol sau, poate, Dostoievski, primul parcă anume aici fiind surprins de scânteia clipei de graţie ce-i străfulgeră conştiinţa cu un nemaipomenit subiect de roman – „Suflete moarte”, al doilea „pescuind” pe stradelele urbei în cauză sau că „Demonii” sau că „Idiotul”... Ceva de genul ăsta plural-romanesc...

Încă de la gară, acest oraş rusesc peste care tronează turnurile a vreo patru geamii cu semilunile lor aurii şi bi-unghiular-colţuroase care, prin sugestie, dădu(ră) şi forma iataganului, – încă de la gară urbea euroasiată mă uimi prin forfota ei, neobişnuită oraşelor pur-europene sau pur-siberiene, secundele – obligator asiate, adică. Hamali sprinteni trăgând sau împingând cărucioare cu greutăţi potrivite – nici prea-prea, nici foarte-foarte, – călători plecând de pe peronul gării sau îndreptându-se într-acolo – abili şupurindu-se unii pe lângă alţii, fără a-şi da coate. Pe scurt, întreaga atmosferă era una energizantă, ce înviora, îmbărbăta şi ţinea în formă bună omul, inclusiv scriitorul care avea în gând lucruri aproape concrete, ca nişte scopuri vizibile sau distinct-imaginabile: de a făptui întru binele personal şi cel al societăţii.

Aici, mai vechii sau mai recenţii prieteni sau cunoscuţi înde ei, când se întâlnesc, primul lucru după „Zdrastvuite!” e să-şi adreseze fraza: „S proşedşim!”, ceea ce, cuvânt cu cuvânt, s-ar traduce: „Cu cea trecută!” care, în sensul deplin şi literar înseamnă: „Te felicit cu sărbătoarea trecută!”, după care nimeni nu-şi mai frânge mintea să-şi amintească ce solemnitate anume, concretă, o fi avut în vedere cel cu felicitarea, dat fiind că, se gândesc dânşii, dacă nu o săptămână, apoi acum două-trei săptămâni sigur că o fi avut loc vreo sărbătoare oarecare, religioasă sau de stat, panrusească sau local-tătărească, ortodoxă sa musulmană, internaţională sau strict personală, astfel că invocarea politicoasă a retro-motivului e pecetluită în obişnuinţa şi existenţă cotidiană încă din timpurile festiviste ale defunctei uniuni sovietice.

În ce priveşte vieţuirea mea de două zile în oraşul N., n-aş putea spune că ar fi fost fructuoasă: la biblioteca municipală găsii prea puţine materiale referitoare la viaţa şi activitatea avangardiştilor ruşi, pentru care venisem aici, cu motivaţie înscrisă în acordul meu сu Uniunea Scriitorilor, pentru a încasa acea nu prea mare sumă de bani, la care s-ar fi putut plusa alte cheltuieli legate de filmările de arhivă, copieri, print, xerox ş. cl. Plus la asta – în minus, adică, – nu-mi veni în imaginaţie nici barem vreun poem... bonsai, pitic; mai chitic chiar decât cele japoneze. Nu prinsei nici vreun oarecare subiect de nuveletă, putând conta – obişnuinţă (şi... putinţă!) conştient cultivate şi asumate intrinsec-profesionist! – pe vreo temă de oarece eseu (imprevizibil, deocamdată), pentru câteva note de jurnal...

Două zile trecute şi să nu mi se întâmple nimic ieşit din comun?... Ce să zic, asta e... Plus vodca pe care n-o poţi procura pe dolari sau euro, lei româneşti sau basarabeni, decât pe ruble pe care, de câţiva ani, guvernanţii din Moscova se tot laudă că, iată-iată, o să le facă valută convertibilă de potenţă mondială, poate că chiar devoratoare şi umilitoare de alte valute, fapt perfect logic: imensităţile geografice ale unei ţări presupun obligatoriu iluzii debordante...

Mă interesai unde aş putea afla vreo casă de schimb valutar. Întreb de unul, de altul, de celălalt – rus, tătar, başchir sau de ce neam o fi fost dumnealui, – pentru a mă mira de fiecare dată, când aflu una şi aceeaşi: provizoriu, în oraş fuseseră închise toate casele de schimb până la o nouă dispoziţie a autorităţilor. Motivul – legat de condiţiile de insecuritate, care trebuiau să fie transformate în condiţii de securitate. Adică, asupra caselor de schimb nu mai conteneau agresiunile, atacurile armate sau cu gaze paralizante etc. În acest caz, ce mă fac eu cu euro-uţii în portmoneu? Ceva mai complicat, dar se poate rezolva: unica instituţie autorizată cu schimbul valutar este baca municipală. Cam durează – mă rog, o fi şi ceva coadă acolo, – în schimb, în ce priveşte siguranţa, – toată lumea e liniştită, convinsă că nu se poate întâmpla absolut nimic contravenţional. Securitate sută la sută.

În fine, iată-mă la bancă, în faţa mea având deja doar trei-patru doritori de a-şi schimba moneda. Însă, dintr-o dată, – erup urlete ameninţătoare, în amestec cu bruscările clienţilor, personalului băncii! – pentru că dădură buzna trei inşi mascaţi, doi înarmaţi cu pistoale, altul – cu o bâtă de base-ball prinzând a face ordine, bineînţeles – pretinzând bani. Muţi bani!

Vânzoleală, ţipete, groază, disperare!... Dar şi eroism, s-ar putea spune, – pentru că cineva dintre funcţionarii băncii avu curajul să declanşeze, discret, alarma! Astfel că, peste două-trei minute, în domeniile lui Hermes cel cu punga dau năvală mascaţii – mascaţi! Cei adevăraţi, de la organele de drept, cu măşti de gaze pe ei, pe care, din când în când ridicându-le de pe nas şi gură, strigă: „Lojis’! Streleat’ budem!”* După care – buf! cu o grenadă cu gaze lacrimogene, poc! cu o alta în dreapta, cu cealaltă în stânga! Haţ, hap! – de atacatori, doborându-i la pământ, imobilizându-i.

Gazul acţionă, bineînţeles! Cel puţin, pe mine mă paraliză de-a binelea, încât mă trezii – rău de tot; nu, nu chiar în sala de reanimare, – ci pe targa dintr-o ambulanţă, unde medicii făceau ce le stătea în puteri spre a mă readuce în simţire, mai străduindu-se să priceapă şi oarece din bâiguielile mele în limba română. Cu ceva engleză şi câteva cuvinte tătăreşti deprinse, verile, în Dobrogea, la Techirghiol, parcă pusei la cale ceva dialog, abia după ce efectul paraliziei mai slăbi, re-dumerindu-mă că – bine, domnilor, până mai ieri – tovarăşi, păi eu vorbesc şi rusa! – astfel că aflai de la doctor că, dintre toţi pătimiţii, eu mă dovedii a fi cel mai alergic la gazele mascaţilor. Oamenii în halate albe avură amabilitatea de a mă duce până la hotelul „Iurta” şi nu plecară până nu mă văzură întins în pat. Cina mi se servi în cameră. Ce lume atentă, domnule, în intermezzo-ul ăsta euroasiat...

Dimineaţa, pe când îmi strângeam bagajul, mă păli gândul să vând, la preţ moderat, nootbook-ul – oricum, situaţia nu-mi oferea teme, subiecte. Dar, gândindu-mă să trec dincolo, în plin teritoriu asiat, spre Siberia, îmi zisei că acolo într-adevăr mi s-ar putea întâmpla lucruri mult mai interesante. Beton de beton! cum se spune în Europa.

 

11.VI.2007

_______

*„Lojis’! Streleat’ budem!” (rus.) – „Culcaţi! Vom trage!”