Nu poţi scrie cu palma la gură”,

interviu cu Veronica D. NICULESCU,

realizat de Mihail VAKULOVSKI

- Cum ai început să scrii? Cînd ai simţit că nu mai scapi de „microbul” scrisului?

- Am urmat un liceu de matematică-fizică şi o facultate tehnică în Bucureşti, deşi altele îmi erau pasiunile. Am renunţat la inginerie la scurt timp după terminarea şcolii, fiindcă prea eram nefericită - îmi doream doar să citesc, poate să traduc, poate să scriu. Primul pas a fost spre ziare – pe atunci nu existau nici editurile de acum, nici toate aceste reviste culturale. În patru ani de condus o redacţie locală, am înţeles însă că jurnalistica e chiar opusul literaturii, duşmanul ei cel mai feroce. Nu implică nici imaginaţie, nici stil; ba chiar le ucide. Apoi, într-o seară, mutată în noul oraş unde nu-mi găseam locul, purtând şi eu un nou nume, totul s-a schimbat când am înţeles că pentru a scrie ficţiune nu trebuie decât să te aşezi şi să scrii. Să ai camera ta. Să te plimbi. Să trăieşti tu cu tine. Încă mai fac jurnalistică, dar numai în colaborări alese cu grijă. Scriu doar despre lucruri care îmi fac plăcere – teatru, film, muzică. Nu fac parte din nici un regiment. Şi, în sfârşit, simt că apele curg mai aproape de cursul lor firesc. Mi-am adunat braţele risipite în alte direcţii. Drumul e mult mai nesigur, dar ce mult îmi place peisajul!

Lăsând deoparte bâjbâielile literare de început - din fericire ţinute mereu la sertar – există un moment clar, în 2002, când într-o dimineaţă m-am aşezat la birou şi am început să scriu o poveste. Făceam şi schiţe, inginereşte, în caiete. Şi am ştiut de la început cum vreau să arate primul volum, dacă aveam să pot duce treaba la capăt. Cu întâmplări care deodată stau în mâini, cu povestiri în care autorul nu îşi spune niciodată propria şi plicticoasa istorie – încă nu apăruse seria de autori pasionaţi de autoficţiune de la noi, dar simţeam cu precizie că exact asta nu vreau să fac. Primul volum, „Adeb”, este o carte cu nouă povestiri în care, când şi dacă am scris la persoana întâi, „am fost” bătrân, motan, transsexual...

- Cînd ai văzut prima ta carte ce ai simţit? A fost o stare plăcută sau din contra?

- Plăcută, normal, dar ireală şi urmată de o mică depresie. Cam atunci se întâmplă să înţelegi că de-acum înainte asta e viaţa, de când te trezeşti şi pui piciorul în papuc, când deschizi fereastra, când te plimbi pe străzile tale înguste, asta e tot ce ai de făcut. Şi nu merge mereu. Vine o ruptură după alta, vine un şir de renunţări.

- Proza ta e foarte feminină, altfel decît se scrie acum, dar foarte îndrăzneaţă. Cum ai ajuns la stilul din „Orchestra portocalie”?

- Au trecut patru ani între primul şi al doilea volum; „Orchestra portocalie” este o selecţie a ceea ce am scris între timp. Abia după „Adeb” m-am putut avânta în universul feminin. Înţelegeam că e riscant, de aceea hoinărisem mai întâi printre subiecte cu distanţă impusă. Mă supărau eventualele confuzii între personajul narator şi autor; credeam, în naivitatea mea, că demonstrasem ceva cu cartea de debut. Dar tot se mai creează confuzii, doar nu e nimeni dator să citească şi o carte, şi alta... Acum mă amuză: dacă toate nebuniile din carte par reale, chiar că merit să mă răsfăţ cu ceva bun. O cafea, poate!

- În „Orchestra portocalie” personajele principale feminine de multe ori seamănă în mintea cititorului cu tine. Ai avut discuţii în familie în acest sens? Care e relaţia familiei cu scriitura ta?

- Sigur că apropiaţii sunt cei mai dificili cititori. Sigur că ei caută să vadă şi în câinele din poveste un câine pe care ei îl cunosc. Greu. Dar mi-am propus să nu îmi pese de asta. Nu poţi scrie cu palma la gură, cu spaime. Spaimele, spaimele reale sunt altele. Lor le trebuie plătite datorii, ele sunt cele care trebuie tratate cu grijă. Despre genul acesta de confuzii am încercat să scriu în romanul pe care l-am terminat recent şi nu ştiu unde şi când o să-l public...

- Personajele tale feminine de multe ori povestesc acţiunea, nu acţionează chiar în momentul naraţiunii. Femeile au nevoie de o distanţă faţă de acţiune ca să se simtă mai în siguranţă sau e doar o tehnică narativă?

- Femeile au darul de a analiza, de a căuta în trecut. Iubesc o teorie care spune că femeile au suflet concentric, un sigur lucru se află la un moment dat în mijloc. Ele focalizează acolo şi acolo caută răspunsuri, în timp ce bărbaţii sunt capabili de o separare în sertare şi sertăraşe, se pot detaşa de o problemă ca să se ocupe de alta... Ca nişte bibliotecari conştiincioşi.

Nu ştiu dacă am dat un răspuns. Cred că scriu cam ce mi-ar plăcea mie să citesc. Iar eu cam în astfel de cercuri mă rotesc, nu mă omor după multă acţiune. De altfel, în anii ‘90, vreme de câţiva ani buni, nu m-am atins de romane, de povestiri, mă scăldam doar în filosofie şi psihologie. Cam haotic, cam fără program, dar cu poftă. Natural. Şi-apoi l-am descoperit pe Kundera...

- „Basmul Prinţesei Repede-Repede”, apărut la Polirom, a fost scris înainte de rubrica ta şi a lui Emil Brumaru în „Suplimentul de cultură” sau în timp ce lucraţi deja la acea rubrică? Cît de greu e să scrii la patru mîini?

- Basmul a fost scris înainte de rubrică, în primăvara lui 2008. Abia apoi, la sfârşitul lunii mai, Emil Brumaru a propus să facem şi rubrica „Diabloguri” împreună. Se adunaseră deja foarte multe discuţii. Am fi putut face un nesfârşit interviu, însă ideea dânsului a fost a unei discuţii continue, între două generaţii. Şi am observat şi eu că întrebările riscau să rămână suspendate în aer, fără răspuns, în timp ce dacă şi tu ai ceva de spus, celălalt va pofti să îţi ia vorba din gură, povestea se va ţese mai uşor...

La a doua întrebare, sigur că nu pot da un răspuns la modul general. Dacă cele patru mâini s-au spălat în aceleaşi izvoare, al căror rege e acelaşi Pitic Bun, atunci scrisul e înspăimântător de uşor. E joacă. Basmul s-a scris iute şi cu extraordinară plăcere. Probabil fiindcă exista deja universul pe care aveam să îl rostogolim şi îmbogăţim apoi în poveste. Nu mă refer la binecunoscutul univers brumarian, ci la cel al basmului, căci fiecare carte are propriul său univers. Cred că totul depinde de cele două minţi care se întâlnesc şi dacă ele reuşesc să împletească şnurul poveştii astfel încât firele să se asorteze, păstrându-şi totuşi culorile distincte.

- Spui în basm: „plate şi plicticoase, ca zilele de luni”. Ce are ziua de luni? Nu e exact ca şi celelalte zile ale săptămînii? De ce luni e cea mai urîtă zi, doar pentru că vine după duminică? Marţi cu ce e mai brează? (întrebare despre prejudecăţi)

- Lunea se înregistrează cele mai multe infarcte. La serviciu, după două zile de relaxare. Deci nici măcar nu e atâta plictiseală, e stres. Însă merg personajele de basm la serviciu? Nu merg. Dar poate merg autorii şi le lasă vraişte, iar ele nu ştiu încotro să apuce. Zâmbet de ciupercuţ tremurând din picioruş. Lunea e, poate, aşteptarea jocului.

- Personajele basmului au fost descifrate în vreun fel de critici şi de cititori? Perechea Piticul Bun şi Prinţesa Repede-Repede poate trimite la Iri & Moni, de exemplu:D, iar O Elevă – la Eleva Porno ş.a.m.d. Personajele sînt inspirate din vreo biografie, persoană, poveste sau sînt livreşti sută la sută?

- Am avut, din fericire, cronici inteligente. Paul Cernat, Marius Chivu sau Radu Vancu au descifrat cât trebuia şi cum trebuia. Basmele, de fapt, nici măcar nu-s cifrate, mai degrabă sunt încărcate de-o aură nedesluşită. Un basm e un basm, acolo totul şi orice e posibil. Dacă nici acolo n-ar avea voie un Căţeloi să iubească un Ciupercuţ, chiar că am îmbulina-o definitiv! De fapt, despre aceste libertăţi fireşti vorbeşte basmul în capitolul final.

De ce ne-am fi aplecat spre te miri ce modele pământene? În tandreţea basmului nu e loc nici de ironii, nici de trimiteri forţate. Nu, din fericire nu s-au făcut astfel de asocieri.

Personajele poveştii s-au născut într-o căsuţă din copac, unde nu există televizor, presă mondenă, nici măcar cotidiene serioase! Doar cărţi – să zicem, de Michael Ende! Cine e balaurul lui sidefiu cu ochi rubinii? Cine e ţestoasa cu litere luminoase pe carapace? Cine e fetiţa cu păr încâlcit? Personajele sunt ele însele.

- Deşi şi eşti foarte activă, scriind despre multe evenimente literare şi muzicale la mai multe reviste, eşti cumva singuratică în viaţa literară. Oare cum se explică singularitatea asta?

- Dacă aş şti, n-aş mai povesti. Zău, habar nu am. Poate pentru că am schimbat numele, oraşul, poate pentru că am început să scriu mai târziu, poate pentru că aşa am ales sau pentru că aşa suntem de fapt fiecare?

Cred că scrisul ne reflectă mai bine atunci când nu vrem să scriem despre noi. Sau reflectă ceea ce nu ştim despre noi. Ăsta ar putea fi un răspuns? Eu, una, şi când mă uit în oglindă, nu figura mea aş vrea să o văd.

- După atîta scris la reviste mai ai timp de scris? Poţi să ne spui la ce lucrezi acum sau ai superstiţii şi nu vorbeşti despre viitor?

- Timpul! Furi de colo, furi de colo, se adună. Mai blestemi articolele, citând din Eminescu citat de Cărtărescu... Am, pentru prima oară, mai multe proiecte paralele. Am terminat un roman – şi cu sertare, şi cu vârtejuri concentrice – şi mă întreb unde o să-l public cu criza asta, şi am pus la punct o schiţă de basm, poate pentru zilele de iarnă când o să am poftă să mă joc. Deocamdată, vara se duce cu traduceri.

(27 octombrie 2009, Braşov-Sibiu)

- Ai cîştigat recent, la TIFF, Premiul HBO de scenariu pentru scurtmetraj. Cum a trecut prozatoarea VDN la scenarii? Cum se simte un scriitor în lumea cinematografică?

- Oho, dar nu sunt în lumea cinematografiei nici cu degetul mic de la piciorul stâng! E tot scris, de fapt. Am scris astă iarnă, anume pentru concurs. De fapt, eu cochetam cu gândul de-a scrie teatru. Sibiul te incită la aşa ceva. Şi a ieşit până la urmă un scenariu de film, o poveste zglobie. A fost, de fapt, un exerciţiu de-a scrie vesel şi săltăreţ despre moarte, cu accent pe nepăsarea şi graba celor din jur.

- Cea mai recentă carte tradusă de tine, „Originalul Laurei” de Nabokov, trezeşte f. multe controverse, deşi abia a apărut. Cum vezi tu ca traducător discuţiile din jurul cărţii?

- Sigur că şi eu am traversat o întreagă gamă de emoţii. Eram, ca mulţi alţii, o victimă a tornadei de ipoteze care înconjurase cartea cu mult înainte de apariţia ei. M-am debarasat urgent de prejudecăţi: e suficient să citeşti introducerea, un text emoţionant, ca să vezi câte zvonuri false au circulat. E incredibilă apetenţa oamenilor pentru scotocit şi pus diagnostice, chiar în lipsa „pacientului”. Şi la noi, chiar după ce cartea apăruse în engleză, au continuat să circule veşti distorsionate. Oameni care pretindeau că ştiu despre ce e vorba scriau, de exemplu, despre accidentul lui Nabokov din cadă, când de fapt accidentul s-a produs pe un deal... Distanţa dintre zvonuri şi realitate e asta, dintre o cadă şi panta unui deal cu fluturi.

Apoi, Nabokov n-a vrut ca manuscrisul să fie ars, orice ar fi, ci ar fi vrut să trăiască, să-l poată termina. Să nu uităm că şi Lolita a fost salvat, de Vera Nabokov, de la foc.

Cartea, de fapt, este un document. Cărţile acestea neterminate, şi în general însemnările unui autor, rupte din trecutul, din carnea, din fiinţa unui scriitor, sunt foarte importante şi trebuie luate ca atare, ca documente. Trebuie să fim recunoscători celor care ni le aduc – şi mă refer, în cazul acesta, la rude – după zeci de ani în care au stat ferite de orice ochi. Dar tot se vor găsi destui să acuze, să atace, să presupună, să aducă în discuţie chiar şi chestiuni ridicole, precum îmbogăţirea... E dreptul fiecăruia. Când se va stinge acest foc de paie, voi aştepta cu interes o interpretare a textului în sine, a firelor de poveste care pe mine m-au cucerit, chiar aşa, nefinisate (şi chiar de aceea mai greu de tradus) şi întreţesute cu însemnări ale “proiectantului” aflat la masa de lucru (şi chiar de aceea mai interesante). Am spus şi o repet: o carte neterminată îţi poate spune mai multe despre un autor decât o carte terminată.

(30 iunie 2010, Braşov-Sibiu)