„Consider internetul cea mai mare minune a lumii”,

interviu cu Roman TOLICI,

realizat de Mihail VAKULOVSKI

- Roman, îţi mai aminteşti cînd şi cum ai conştientizat că nu mai ai cum să scapi din mrejele artelor plastice? Cum erau primele tale lucrări?

- Aveam vreo patru ani şi am venit surescitat de la grădiniţă, extrem de mândru de probabil primul meu desen – o casă de a cărei acoperiş atârnau ţurţuri. Ţurţurii erau pentru acel moment culmea inovaţiei şi în urma aprecierii unanime a familiei, am hotărât că voi deveni pictor. Acel moment a constituit probabil „capcana”, din care n-am mai vrut să scap. După un timp am refuzat să mai frecventez grădiniţa, care nu-mi furniza suficiente ore de desen şi în ultimii doi ani până la scoală eram lăsat singur acasă, în compania televizorului, a hârtiei şi creioanelor. Primele lucrări le consider anume lucrările acelei copilării, libere de constrângerile sistemului educaţional. Reflectau în foarte mare măsură lumea filmelor pe care le vedeam la TV. Ca tematică, prepondera războiul eroic atât de prezent în cinematografia sovietică (chiar şi cea pentru copii), poveştile ecranizate sau miturile antice animate. Dar, din păcate, nu ştiu să se fi păstrat nici un desen din acea perioadă. Se pare, totuşi, că nu eram luat prea în serios.

 

- Unde ai învăţat să desenezi şi să pictezi? Cînd ai început să alături desenelor tale idei, cuvinte şi expresii?

- Încă de la 11 ani, am avut norocul să urmez o foarte bună şcoală sovietică – şcoala specială de arte plastice cu regim internat din Chişinau, numită azi „Igor Vieru”. Existau doar şapte asemenea şcoli în URSS, iar metodele şi seriozitatea cu care se învăţa meşteşugul în acea şcoală nu le-am mai regăsit după, când la 16 ani m-am transferat la liceul Nicolae Tonitza din Bucureşti, unde exista o abordare din păcate mult mai superficială, în care frica de academism şi clasicism producea la sfârşitul liceului o mulţime de absolvenţi care abia ştiau să deseneze, dar care erau în schimb plini de „aere de artişti”. Pot spune cu aceeaşi părere de rău că şi Academia de Artă Bucureşti suferea de aceeaşi meteahnă, cel puţin la momentul la care am absolvit-o eu.

În ceea ce priveşte alăturarea de idei, cuvinte şi expresii desenelor, te referi probabil la banda desenată, care a constituit una din căutările mele după terminarea facultăţii (1998), când perspectivele de a deveni un artist plastic în sens uzitar erau destul de sumbre. Nu era nici pomeneală de galerii, în afara celor câteva gestionate de UAP, care arătau şi funcţionau aproape la fel cum arată şi funcţionează astăzi, adică jalnic. Pe lângă acest fapt, un rol important l-a avut preocuparea mea pentru cinematografie (am făcut liceul N. Tonitza la secţia Animaţie). Banda desenată sau comicsul (căci, iată, România se pare că nu s-a hotărât încă pe care din cele două termene să şi le asume) a fost cumva „soluţia de compromis”, oferindu-mi un mijloc de a mă exprima, în care nu trebuia să mă implic decât pe mine, cu resurse minime. Ulterior, situaţia s-a ameliorat, „am lăsat-o mai moale” cu banda desenată şi am revenit asupra visului din copilărie de a deveni pictor.

 

 

- Scrii şi proză, şi poezie. Ce înseamnă pentru pictorul Roman Tolici literatura? Cînd hotărăşti că liniile şi culorile nu te ajută şi ai nevoie de cuvinte? Ai nevoie de stări diferite pentru a picta sau a scrie?

- Am început să scriu prin ’99, la recomandarea lui Mitoş Micleuşanu (un plurivalent convins) şi am făcut-o şi o fac ca pe o completare în demersul general al exprimării mele artistice. Abordez literatura mai degrabă ca pe un jurnal intim şi îmi asum diletantismul în acest domeniu. Scriu de obicei atunci când nu am la îndemână pensule şi culori, sau când sunt prea obosit de ele. Şi constat că îmi este mult mai greu să vorbesc/scriu despre mine ca scriitor decât despre mine ca pictor, căci scriitura din start pare a fi menită să vorbească/scrie despre sine.  

 

- Picturile şi desenele tale de multe ori îl au în vedere şi pe cel care se uită la ce faci tu. În literatură e la fel? Ce aşteptări ai de la cititori?

- În calitate de artist mă aflu în postura de „prim consumator” al operei mele. Eu sunt „focus grupul” la care mă raportez, căci fac ceea ce fac pentru cei asemenea mie, sau măcar pentru cei cu care am măcar ceva în comun. Comunicarea de bază se produce cu mine însumi, atât din postura de producător, cât şi din cea de consumator. Atunci când pictez mai cu seamă, aproape jumătate din timp mi-l petrec privind lucrarea, în toate etapele ei. Dacă eu reuşesc să stabilesc un dialog cu ea, consider că există şanse ca şi un viitor consumator al ei va reuşi acest lucru. Din partea lecturatorilor lucrărilor mele, fie ele literare, plastice sau combinate, nu aştept altceva decât laude sau tăcere, orice comentariu negativ riscând să le fie fatal.

 

 

- Cum a fost trecerea Prutului? A fost greu să fii acceptat de „fraţii” „de arme”? (că aum ar fi absurd să nu te recunoască unul de-al lor)...

- Trecerea Prutului s-a întâmplat în timpul procesului de cădere a comunismului (1990), pe fundalul podurilor de flori şi nu am a le reproşa nimic „fraţilor”. M-au acceptat în măsura în care eu însumi mi-am dorit să mă integrez în societatea românească. Venirea aici s-a produs ca urmare a mişcărilor de renaştere naţională din Moldova perestroikistă. România a reprezentat o necesitate regăsită în flacăra adolescenţei. O mişcare naturală spre identitatea reală şi profundă de român şi nu de moldovean sovietic.  

 

- Ai un site (www.romantolici.ro) care se desparte în mai multe rădăcini. Care e rolul internetului pentru tine ca artist?

- Consider internetul cea mai mare minune a lumii. Este câmpul sublimei anarhii, izbăvitoare de prejudecăţi, în care oricine are dreptul de a se exprima. Pentru orice artist internetul poate deveni cu uşurinţă galeria care îl expune întregii lumi, editura care îl publică fără a-l cenzura, s.a.m.d.  Trăiască Internetul!

 

- Poeziile tale de pe blog (http://toliciliteratura.blogspot.com/) mai mereu sînt însoţite de imagini. Crezi că nici literatura nu e în stare să exprime în totalitate ce vrei să transmiţi sau e un microb profesional?

- Este probabil înainte de toate un microb profesional. Nu pot fugi de mine însumi. Desigur, mesajul literar ar fi suficient. Imaginile nu fac decât sa „agaţe” un eventual cititor.

 

- Ai multe expoziţii în străinătate. Care e deosebirea între o expoziţie de-a ta în Occident, în România şi în R. Moldova? E diferit doar publicul sau şi modul tău de abordare?

- În primul rând trebuie să precizez că nu am avut până acum nici o expoziţie în R. Moldova. Este doar un fapt şi nu constituie un regret sau vreun reproş la adresa cuiva. Vreau să cred că nu există nici o deosebire de fond între o expoziţie a mea în România sau în străinătate. Arta plastică are calitatea de a nu necesita o traducere, iar în ceea ce fac eu în speţă, mă străduiesc să elimin aspectele de ordin local, creând imagini ce pot fi asimilate de orice fel de public – român, german, american sau senegalez. Dincolo de asta, ideile, viziunile şi valorile mele le doresc a fi accesibile nu numai unui public „elitist”, „avizat” în artă, de o naţionalitate sau alta, ci spiritului uman în general, de a cărui calitate şi capacitate de înţelegere nu mă îndoiesc.  

 

- Expoziţiile tale de multe ori se bazează în primul rînd pe idei foarte originale, cum e lipsirea personalităţilor de exact trăsătura care-i caractezizează şi prin care s-au făcut cunoscuţi, am în vedere, fireşte, expoziţia „Barber’s shop”. Ai urmărit reacţiile publicului? Te interesează reacţia publicului la lucrările tale?

- Mi se pare cel puţin plictisitoare simpla reprezentarea a lumii şi vieţii. Artele fac, vrem - nu vrem, parte din ceea ce numim brutal divertisment. Nu mi-e frică de acest termen. Ţine de fiecare artist în parte cum îşi tratează creaţia. În spatele unui aparent giumbuşluc putem găsi uneori adevăruri filozofice mult mai profunde decât în interiorul unui tratat filozofic pe a cărui copertă scrie „tratat filozofic”. Prin ideile „originale” punctez amprenta propriei mele viziuni asupra lumii şi vieţii. Cel mai dezamăgitor mi s-ar părea să las publicul rece. Orice tip de reacţie este mai bună decât indiferenţa. Am destul de rar ocazia să urmăresc „în direct” reacţiile oamenilor şi ţinând cont de faptul că pictura sau literatura nu prea implică ovaţii sau fluierături, reacţiile adevărate se produc la nivel profund interior în fiecare lecturator în parte. Anume acele reacţii profunde sunt cele care mă mulţumesc cel mai mult, chiar dacă nu am o dovadă clară a exprimării lor. Cred că energia investită de mine într-o lucrare modifică ceva din energia lecturatorului. Acest dialog modificator mi se pare cel mai valoros şi constructiv, care îmi dă cu adevărat senzaţia că nu am investit acea energie în van.  

 

- Tema sexuală apare foarte des în lucrările tale... Părinţii tăi înţeleg despre ce e vorba sau ai şi tu discuţii contradictorii în familie, ca scriitorii?:D

- Aş spune mai degrabă că tema sexuală propriu-zisă, atât în literatură, cât şi în arta plastică, m-a captivat mai cu seamă la începuturile activităţii mele artistice, fiind cumva de explicat în contextul vârstei hormonale. Dincolo de asta, consider că orice tip de act artistic conţine şi o pulsiune erotică, motiv pentru care o natură statică sau un peisaj pot atinge uneori note de factură mult mai erotică decât un nud. Am norocul să nu fiu comentat de părinţi din acest punct de vedere, nu pentru că aş proveni dintr-o familie prea liberal-libertină, ci mai degrabă din respectul pentru opţiunile mele în general, respect de care, spre norocul meu, am avut parte încă din copilărie.

 

 

- Cum ţi se pare viaţa literară românească? Ce scriitori sau artişti plastici români (de pe ambele maluri ale Prutului) îţi plac?

- Viaţa literar-artistică (şi nu cred că doar cea românească) e o junglă intelectuală. Având în vedere faptul că orice creator are în el bănuiala sau speranţa genialităţii, avem de a face cu „animale” extrem de orgolioase şi egocentrice, care se aliază în funcţie de interese pentru a supravieţui în această junglă. Vedem astfel grupuri formate pe criterii de generaţii, de idei, de şcoli sau pur şi simplu de prietenie. Cred că toate acestea fac oarecum parte din normalitate, dar cred în acelaşi timp că orice creator care se respectă, dincolo de supravieţuirea sa trebuie să urmărească nemurirea operei sale. Iar viaţa artistică reală este viaţa creatorului în singurătatea şi singularitatea lui.

Mă abţin de obicei să nominalizez preferinţele mele în rândul creatorilor de pe ambele maluri ale Prutului, sau de pe alte meleaguri. Sunt foarte mulţi şi sigur aş omite din greşeală pe cineva. Mă raportez la fiecare şi învăţ de la fiecare.

 

- Ce hobby-uri ai? Ce-ţi place să faci în timpul liber?

- Filme, cărţi, jocuri de calculator.