Anca GIURA

 

Absorbţie

 

O coptorişte se înalţă în câteva luni şi se face pulbere în câteva minute. M-am străduit mult să-mi reprezint cu ce–au lovit-o când au nimicit-o. Parcă aş zări ca prin ceaţa unui vis o bilă imensă de plumb ca un pendul. Elementele tehnice îmi obliterează fluxul memoriei, văd bine, dar culoarea ambroasă a acelei zile de vară mi-o amintesc pe deplin. O claritate ca pe suprafaţa unui balon de săpun ce se înalţă reflectând în sine toată reprezentarea din jur. În mod cert, eu trăiam atunci sub acea cupolă părelnică, într-o lume mică, interioară.  Ciudat, cum dimineaţa aceea  atât de clară nu păstrează nici o urmă de praf, căci ulterior am dedus în urma vizionării unor implozii controlate că obligatoriu a existat un nor de pulbere  lutoasă în urma execuţiei. Nu m-am gândit atunci nicio clipă să şterg  cu degetul peste trandafirii vişinii, aş fi avut acum dovada, acea probă pe care  mă străduiesc în aceste  momente să o refac, în parte, din cuvinte.

 

Oare cât să fi făcut umbră, şi ce umbră bună!, pământului? După calculele mele     tot fi durat cât un moşneag de vreo optzeci-nouăzeci de ani. Iar despre apariţia sa migăloasă, aş aprecia că la început se face o măsurătoare pe pământ, apoi un şanţ numai din lopată şi, în fine, o temelie. Nu, nu de ciment. De lut şi pietre alese cu pricepere. Apoi înălţăm un schelet de bârne. Între timp, cineva de ajutor şi de încredere trebuie să fi făcut din palme nişte calupuri de lut cu paie, aleatoriu şi cu câte o frunză de mentă, cu câte o buburuză, cuprinse în pasta argiloasă, ca în nişte sarcofage minuscule. Aceste manopere se vor numi văiuguri, după ce se vor aşeza într-o poiană la soare spre uscare. Când sunt gata, se iau în căruţă şi se duc de se  aşează în chip de, pentru început,  jumătăţi de pereţi. Acum e momentul să ticluim două ferestre în cruce, după care înălţarea pereţilor poate continua. Uite că am ajuns la pod în care se pătrunde cu ajutorul unei scări late, cioplite din buşteni, şi bine sprijinite în pământ. E momentul să aşezăm una câte una ţiglele, tot manufacturate, după reţeta „ca solzii pe peşte”. Putem de-acum să dăm cu var, hm, la ţigla roşcată ar merge de minune un alb-albăstrui, iar temelia să rămână neagră-cenuşă. Apoi îi alipim o verandă îngustă, adică un târnaţ, făcut din lemn. Se urcă via pe la colţuri, în aşa fel încât strugurii vineţii să poată fi apucaţi când intri ori când ieşi din casă. În faţa coptoriştei se aşterne un strat de zambile movii, din acelea cu miros organic, iar în colţul dinspre grădină un pom rotat, da` bine rotat, cu mere aurii. Acum pune mâna pe mătura de nuiele şi primeneşte locul un pic, iar în geam atârnă o dantelă cu păsăruici, făcute de mâna unei fete mari, adică fata care a fost bunica odată. Şi acum, de am putea avea un aparat  foto, ar fi şi mai bine.  N-ar mai fi necesară toată reţeta de mai sus, că v-aş  ataşa poza.  Simplu, după cum  se zice că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte.  Aşa  o fi? Nu, n-ar fi chiar aşa, în cazul de faţă cel puţin, căci o coptorişte s-ar ruşina ca o ţărancă vârstnică în faţa unei imortalizări tehnologizate. Să se fi pus problema vreunei  fotografieri atunci, coptoriştea şi-ar fi tras coroana mărului rotat precum o basma peste frunte şi ar fi privit prin ochii ferestruicilor cu gravitate şi cu trac, aşa cum fac bătrânii în situaţii aşijderea, perfect conştienţi că orice poză devine o nemurire mică. O vămuire într-un flux de clipe ce unduiesc între o naştere şi o moarte. Şi tocmai de aceea nu poţi zâmbi în acea secundă a captării prin diafragma ca un vagin tehnologic ce absoarbe, nu expulzează, un suflet  aflat într-o secundă  a unei unice existenţe. Ar fi o treabă de ruşine, ridicolă, să zâmbeşti turistic pe  când tocmai ţi se aspiră un strop din tine, nu?

 

 Iar eu veneam de la şcoală în ziua aceea, şi când să intru în curte, coptoriştea era o grămadă de lemne şi de lut, din care  am făcut  ulceluţe pentru păpuşi chiar în după-amiaza cu pricina. Se subînţelege că n-am fost supărată, ba dimpotivă. Supărarea mi-a venit cam după douăzeci de ani abia, când într-o zi m-am apucat să scotocesc după coptorişte, şi  pe aia ia-o, dragă, de unde nu-i.  Nici baba şi nici moşul, căci aşa se chemau bunicii mei pe atunci, nu păreau supăraţi, deşi, după toate aparenţele, au fost mutaţi în casa nouă precum două dulapuri demodate. Am dat să rup o zambilă cum  îmi stătea în obicei  şi s-o tot rotesc între degete ca pe un mititel tutu de balerină, dar zambiluţele chiar erau una cu pământul sub moloz. O tristeţe de scurtă respiraţie m-a străbătut, apoi am simţit un imbold de foame. Oare, în lipsa coptoriştei, unde s-o fi fiert mâncarea, m-am gândit?

 

Căci se înţelege  coptorişte vine da la participul lui a coace, copt, plus sufixul funcțional al instrumentului. Din latină, coquere. Coptoriştea este micul altar al  coptului care poate  hrăni o familie, oricât de mare, şi are formă de inimă, în patru ferestre, aşa cum am învăţat în clasa a şasea la biologie. O recunoşti după miros. Un miros doar al ei, ca un adn, de ardei roşii uscaţi la soare. De prune şi de mere încreţite pe aţă în podul afumat. Un iz a pâine şi a plăcintă cu verdeţuri. A nuci şi a pui copt în oală de pământ. Prin coptorişte trec  mulţi, cu mic, cu mare, intră, ies, iarăşi intră, iarăşi ies şi doar o femeie bătrână stă mereu deasupra focului. Când iese ea din coptorişte până în grădină după castraveţi şi ceapă este ca şi cum ar porni într-o călătorie. Se întoarce abia păşind după o jumătate de ceas înapoi, cu poala plină de legume, şi călătoria de dimineaţă s-a încheiat. Ca un cal priponit de un ţăruş în lucernă, buna desenează un cerc în jurul ei din care nu vrea să iasă. Într-o zi, pe masa din coptorişte a apărut o foaie albă, îngustă, dreptunghiulară, cu parafă şi cu un scris lăbărţat de neînţeles, în dreptul tipăriturii ``diagnostic``. Atunci bunica s-a mutat din coptorişte. A revenit doar o dată pe zi, apoi tot la două zile, apoi la trei, apoi o dată pe săptămână, până n-a mai venit deloc.

 

Căci fiecare îşi are lucrul său, doctorul stetoscopul, pictorul pensula, brutarul pâinea, pescarul undiţa, iar o bunică neumblată precum a fost a mea îşi are coptoriştea sa. Parcă s-ar oxigena împreună, parcă ar pulsa la fel. Se zice că şi casele au suflet. Ba eu zic că ele chiar trag sevă din inima celor ce le locuiesc şi ajung să le semene precum câinele stăpânului. Am văzut  o dată o casă cu multe ferestre micuţe din care a ieşit proprietăreasa îmbrăcată, cum altfel decât, cadrilat. Verificat. Sau alt exemplu: altă dată, am văzut o mansardă cu iederă din care a coborât un domn îmbrăcat în costum verzui. Dar, cel mai sigur, pot afirma că fiecare casă miroase ca stăpânul său. În spiritul celor de mai sus, îmi amintesc cu acurateţe că bătrâna coptorişte mirosea ca buna, a tămâioşi cu pâine coaptă. Iar vatra umilei case era mereu curată precum mâinile bătrâne şi trudite ale bunicii. Cât despre dimineţile de vară în coptorişte, ele  erau umbroase şi răcoroase precum catrinţa  cenuşie a bunicii când mă lua pe genunchi să mă legene.

 

Şi când coptoriştea s-a făcut lemne de foc şi moloz de lut şi paie, curtea a devenit evident mai mare. O bucătărie largă şi luminoasă  ne aştepta în casa nouă, în care am păşit cu ezitare, căci mie îmi plăcea penumbra vechii bucătării şi pereţii ei afumaţi. Aici totul era prea alb şi prea se cerea ţinut curat. Atât de curat, că ţi-era şi cumva ca să scapi lingura pe jos ori să înfigi degetul în piureul de cartofi pufos. Lemnele din coptorişte pentru focul de la iarna care urma să vină au rămas stivuite într-un colţ de grădină. O vară şi o toamnă ele mi-au fost policioare pentru frunzele–tăvi, cioburile-castroane, ghindele–ceşcuţe şi cojile de nucă-ulcele în care aşezam iarbă mărunţită, păpădii, boabe de strugure şi aluat din lutul rămas din coptorişte. Şi bucătăream toată ziulica pentru vrăbii şi arici. Că toate se învârt în jurul  mâncatului ăstuia pentru care bunica s-a trezit din zori şi s-a culcat târziu în noapte  timp de şaizeci de ani.  Adesea îşi întreba nora seara, parc-o văd, cu un  ``Oare mâine ce să vă mai fac de mâncare?``. Plăcintele acelea cu care mă aştepta când veneam de la şcoală m-au făcut să cresc, să mă fac înăltuţă şi să am energie de zburdat toată ziua prin poieni. Când ne vedea la masă, buna ştia că viaţa sa are un rost precis.

 

Cred că îndeletnicirea taţilor  e pe  verticală, iar a mamelor e pe  orizontală. Din acestea două rezultă o întretăiere de energie vitală ca în tablourile lui Mondrian. Asta e ordinea lumii. În pătrăţelele care rezultă, ne iţim noi, copiii şi, uite aşa, lumea merge mai departe. Tata crapă lemnele ridicând securea deasupra capului şi desenând o linie dreaptă în buştean. Mama aşează rufele albe şi albastre pe sârmă între doi meri  în grădină. Tata urcă în pod să ia un sac de grâu, mama netezeşte faţa de masă de damasc. Sus-jos, la dreapta-la stânga.  Iar când bunicul a despicat un prun bătrân pe verticală deasupra pământului, s-a despicat deopotrivă o groapă în pământ pe verticală în jos, fapt în urma căruia a mai trăit numai cinci zile. Iar buna  s-a întins pe pat într-o bună după-amiază, a zis că are să se mai odihnească puţin şi când colo s-a repauzat pe veci. Dar înainte de asta, ştiu bine de-acum că decizia de a nimici coptoriştea a fost o treabă bărbătească; hotărârea tatălui a venit de sus în jos ca o piersică în capul nostrum, căzută pe principiul gravitaţiei din înaltul pomului. Tata, stăpânul cetei noastre de familie, a hotărât că pentru ca lumea să meargă înainte casa bătrână trebuie înlocuită. Cu altceva, de preferinţă cu o curte. Atunci, credeam şi eu, cumva confuz, că treaba asta este bună. Nu de alta, dar la grădiniţă ni se spunea mereu să stăm cu mâinile la spate şi să nu ne băgăm în vorbele celor mari.  Când o casă devine curte, se numeşte că pătratul mic se cuprinde tot în pătratul mare. Privit de sus. Pe verticală nu mai e nimic, dar pe orizontală poţi desena o schiţă în lut. Mondrianic, cum vă ziceam. Lutul coptoriştei a rămas acolo, s-a afundat în straturi şi l-am luat o vreme pe picioare în zilele de după ploaie, când ne jucam pe-afară. Acuma cred că aş putea afirma că în circuitul argilei, în ritmul ploilor, în descompunerea rădăcinilor, dar şi în sufletele încă vii, nimic nu se pierde, ci totul se conservă.