Gheorghe URZICĂ

Literatură de infractor

 

           Podul peste apa Iacovei îl traversa în lada unui camion îmbâcsit de colb şi benzină. Se aşezase într-o rână pe nişte resturi uscate de plante furajere şi privea cerul în toate părţile fără să-şi fixeze atenţia pe vreun reper luminos, clipitor. Privirea îi era împrăştiată şi obosită să poată răscoli amintirile pentru a descoperi vreo proiecţie din mintea sa pe bolta cerului, la care să se ancoreze pentru a reveni la realitatea lui. Hurducătura năprasnică şi continuă a platformei camionului îl scoase din  corp şi-l făcea aşchii şi pleavă care îşi luau zborul odată cu gunoaiele uscate pe care era aşezat.

Camionul încetini şi astfel hurducătura nu-i păru atât de dureroasă şi reuşi să-şi adune atenţia pe un anume segment de cer fără nori, cu lună plină, cu o lumină care venea din spatele său, scăldându-l într-o fantasmă albastră. Surâse când conştientiză că cerul e atât de aproape de pământ şi curat încât zise persoanei de lângă el că-şi întinde mâinile în sus să culeagă stelele din ţesătura bolţii. Omul care urcase în lada camionului, luând această ocazie la drum, îi arătă rând pe rând constelaţiile descoperite pe cer. Ajuns la podul de la intrarea în oraş, camionul încetini. Întunericul îşi pierdea din consistenţă pentru a se dilua încetul cu încetul în lumina răsăritului care se bănuia peste văzduhul roşu şi lăptos totodată, al câmpiei. Camionul intră apoi pe străzile de centură, desfundate, trecu peste câteva pasaje de cale ferată unde hurducăturile erau năprasnice de scoteau din cei doi de pe platformă gemete de durere.

O frână bruscă şi un scrâşnet de roţi răscoli tot colbul şi gunoaiele uscate de pe platformă şi le ridică în aer, înecându-le respiraţia. Camionul se opri de-a curmezişul străzii, cu roţile din faţă arând pământul unui rond de flori. Şoferul ieşi din cabină şi luă de sub scaun un levier cu care se dădu la biciclistul imprudent care îi tăiase calea, dar acesta scăpă făcând o buclă pe asfalt şi-şi continuă cursa speriat de iminenţa unui grav accident, dar se uita şi în urma de dincolo de camion, dând impresia că fuge de alt agresor mai insistent.

Şoferul rămase cu levierul în mână, agitându-l în aer, promiţând cu generozitate că dacă îl va mai întâlni vreodată îi va scoate ventilele de la cauciucurile bicicletei. Ştia el, şoferul, ce înseamnă să împingi la bicicletă cu cauciucurile moi, dezumflate, ori să mergi pe lângă ea, amintire de pe vremea când bicicleta era încă un mijloc preţios de deplasare.

Când se poticni şi slobozi frâna şi tură apoi motorul să-şi scoată camionul de pe rondelul de flori, auzi în spatele lui ţignalul unui sectorist din serviciul de noapte, trezit din amorţeală, atras de zgomotul roţilor înfrânate pe pavajul de macadam. Miliţianul se apropie prea sigur pe el în a-şi adulmeca şi prinde prada, pe acel infractor nocturn şi se urcă în cabină, ceru actele şi câteva lămuriri la ce se întâmplase aici. Îi reţinu şi cei doi bărbaţi de pe platformă care s-au dat de gol prin tusea provocată de colbul stârnit, spunându-le că vor merge la secţia de miliţie să dea o declaraţie. Unul din cei aduşi, când se văzu în faţa colii de hârtie, obligat de miliţianul de serviciu să spună totul despre rostul lui în hărmălaia nopţii, intră în panică şi simţi că-l îngheaţă un frison de teamă şi neîncredere faţă de asigurarea miliţianului care-l ridicase că le va da drumul să plece după ce vor declara recunoscută infracţiunea nocturnă. Care, ce infracţiune?

Auzea obsedat în minte îndemnul plutonierului de serviciu: Să fiţi obiectivi, căci obiectivitatea este mama care vă salvează sufletele voastre. Mama voastră de infractori!

Încercă să-şi amintească momentul zero, de unde au început toate întâmplările scăpate de sub controlul protectiv al subconştientului.  Îi veni în minte că îşi propuse să-l găsească pe cantonierul silvic din ocolul Iacovei, o cunoştinţă a unui prieten, să-i fie călăuză spre o mănăstire în ruină şi uitată de credincioşi, dar vremea de sfârşit de august îl obligă să facă întâi un popas pe mirifica vale a pârâului Iacova.

‚‚Am oprit maşina, un Fiat 850, pe digul înălţat din piatră aluvionară strânsă în plase de sârmă. M-am dezbrăcat şi mi-am dat drumul în apa pârâului, agăţându-mă de ochiurile de sârmă împletită. Am descoperit capătul unei bare de metal ce ieşea din pietrele digului, m-am sprijinit şi apoi mi-am dat drumul să plutesc pe apă. Mirarea mea era că un râu de munte, aproape tumultuos avea bulboane adânci în care apa ajungea până la gât.                                                     Copiii veneau în fugă, smulgeau hăinuţele de pe ei şi se aruncau în apa verzuie a bulboanei. Printre ei, pe dig, un bărbat rămase în picioare, făcând umbră peste apă. Mă uitam în sus la el, dar nu-i distingeam faţa din cauza reflexelor solare din luciul apei. Până la urmă omul se dezbrăcă, intră în apă şi înotând îşi proteja într-o pungă de plastic hainele şi un aparat de fotografiat. Apoi strigă la cineva de pe celălalt mal să dea mai departe sacoşa pe uscat.                                             Se bălăci câteva minute, apoi urmă drumul boccelei cu haine. Ajuns pe mal se pregăti să facă fotografii. Un copil îi sugeră omului cu aparatul de fotografiat să meargă la podul de piatră, mai la deal, unde panorama văii Iacovei este deplină. Din copiii veniţi la scăldat, o parte şi-au luat hainele pe ei în fugă, la fel cum le-au dat jos de pe ei când au ajuns pe prund, şi au apucat-o pe un drumeag de căruţe, paralel cu şoseaua şi albia pârâului.                                                                         Plouase la deal de câteva ore, dar pârâul încă nu se umflase. S-au apropiat de pod şi înainte de a ajunge în cotul văii, au desluşit huiet de puhoi de apă. Vine apa mare, se murmura. Pe drumeag erau oprite câteva maşini, îngrămădite şi sechestrate în coloana de căruţe încărcate cu lemne de la parchetul silvic dat de curând în exploatare.                                                                                          Apa se tulbura în mijlocul albiei, iar malurile reţineau ghemotoace de frunze şi iarbă uscată, laolaltă cu spume lăptoase şi murdare de lut răscolit de viitură. Torentul nu se vedea, dar huietul provocat de acesta se auzea discontinuu, după cum intra vântul pe vale.                                                                                Apa creştea încet, iar huietul perceput mai înainte nu se mai auzea, probabil că torentul se întinse pe vale, liniştindu-şi zbuciumul, răgaz în care panica intră în animale şi oameni.                                                                                          Începu o zbatere oarbă şi fiecare încerca să scape nevătămat de strânsoarea coloanei şi să se refugieze prin vad spre malul înalt şi îndiguit.                        Gaşca de copii însoţiţi de bărbatul cu aparatul de fotografiat s-au urcat pe un dâmb de aluviune şi steril rămas de la o sondă dezafectată şi studiau priveliştea văii. Le-a atras atenţia grupul de oameni care se foiau în jurul maşinii mele înţepenite în coloana de căruţe. Un ţăran îşi scoase boii de la căruţă, după ce o trecuse pe malul înalt şi legă tânjala la maşina rămasă stricată în drum, o scoase din blocaj şi o trecu de partea cealaltă.                                                             Omul cu gaşca de copii coborî de pe movila de steril şi o luă la pas după căruţa şi maşina trasă de o pereche de boi. Au intrat pe un drumeag ce traversa un zăvoi. După ce au trecut de smârcurile luncii, au ajuns la un platou mai înalt, unde se afla o livadă cu meri pe rod.                                                                                   Hoinarii de copii au lăsat în urmă valea şi se îndreptau spre sat. Vedeam cum bărbatul i-a atenţionat pe copii să nu dea iama în livadă. O luă el însuşi înainte şi culese pentru fiecare câte două mere galbene, văratece. Copiii au luat-o pe drumeag, înainte ca omul să le aducă merele şi-l aşteptau la marginea satului.             Livada era despărţită de zăvoi de o şuviţă de apă, un pârâiaş limpede ce abia se observa prin bahnă şi iarba crudă.                                                                   De cealaltă parte, în lozie, un bătrân cu capul descoperit, înalt de statură, drept şi necuprins de decrepitudine, avea privirea impunătoare, luminată de atitudinea lui caldă şi binevoitoare.                                                                                Au schimbat câteva cuvinte de salut, însă bărbatul se simţi jenat că a luat mere din livada bătrânului, care spre  uimirea lui, îi mulţumi că nu a făcut stricăciune şi a luat mere numai cât să-i trebuiască.                                            Între timp copiii au ajuns maşina mea şi lipăiau cu picioarele goale prin colbul drumului, hălăduind în hârjoană către sat.’’                                           Luă hârtia de pe masa sălii de aşteptare şi o întoarse goală pe cealaltă parte. Ce să scrie? Ce să spună? se întreba încurcat.                                                                 ‚,Să spun miliţiei motivul pentru care am venit din părţile Neamţului să rătăcesc pe meleagurile Buzăului? Dar nici eu nu sunt sigur ce caut. Ce filoane ale sufletului sau destinului meu aşteaptă să le descopăr?’’                                       Continuă: ‚‚Să spun nişte minciuni acolo şi să scap până la amiază? Apoi să-mi repar maşina şi să-mi văd de drum? Dar nu am spus niciodată minciuni, nici adevărul adevărat să-l bag pe gât ca singura hrană oferită de mama natură, pentru mine şi ceilalţi din lumea ce mă înconjoară.’’ Ai ezitat, speriat de nesinceritatea gândului tău. Pe tine te-ai minţit cu neruşinare, te-ai amăgit, negând mai întotdeauna evidenţele sau esenţa ce trebuia scoasă la suprafaţă în mod firesc, cum se ridică uleiul deasupra apei, şi acceptat  şi afirmat cu tărie,’’ auzi deodată răspicat  în mintea sa. Vocea care îl apostrofa în momentele cruciale o numea vocea umbrei, o asculta întotdeauna temător. Să fii obiectiv!                                    Auzea vocea umbrei. Înfruntă-mă, îl provocă vocea, şi recunoaşte că fac parte din tine oriunde te-ai duce.                                                                       Timpul măsurat şi privit invers nu mai pare obiectiv, gândea el. Încerc să trec de stadiul cercetării realităţii mele, să ajung la o înţelegere mistică a vieţii pentru a găsi cheia, simbolul cu care să descifrez progresia evenimentelor, continuă el. ‚‚Să mă opresc cu gândul la momentul când mi s-a stricat maşina şi ceasuri bune după aceea nu ştiam de unde să încep pentru a ieşi din încurcătură.    Timpul scurs între clipa când am constatat defecţiunea maşinii şi momentul în care am încercat să o remediez, părea atât de infim, aproape imperceptibil pentru a fi măsurat, ca timpul dintre două bătăi de aripă de pasăre colibri pe eflorescenţa unei plante, şi în acelaşi raţionament, de nesfârşit şi plin de încărcătura unui destin încărcat cu de toate, ca un mare segment de viaţă din convieţuirea unui om cu alt om.                                                                              În tăietura de brici făcută pe firul timpului, înainte de a încerca să-mi repar maşina,  vedeam cum pe marginea pârâului cu apă limpede, pe un butuc aproape topit de putregai, un bărbat şi o femeie, el probabil călugăr, ea monahiţă, îşi spălau hainele soioase şi scorţoase în apa în care, discret, lua altă culoare şi consistenţă din cauza trecerii căruţelor prin vad de cealaltă parte. Întotdeauna trecerea dintr-o parte într-alta lasă urme, mai mult stânjenitoare pentru cei din preajma noastră, decât pentru noi înşine, fiindcă ne eliberăm, ne purificăm pentru a intra în alt stadiu de viaţă. Îmi ziceam că poate sunt nişte sărmani sau poate pelerini spre ceva sacru şi îndepărtat în viaţa lor trecătoare.                                                                       Se uitau uimiţi, aproape prostiţi la ţăranii care au pus boii la maşină să o tragă de partea cealaltă a apei. Apoi au zâmbit şi i-au compătimit.                Vocea umbrei mele scotea la suprafaţă gândurile mele răutăcioase despre aceşti sărmani. Dacă ei au avut demnitatea să-i întâmpine cu zâmbet şi au avut puterea să-i compătimească, cred sigur că nu sunt oameni sărmani, ci aşa îi vede persoana mea. Maşina traversa lunca şi intră în sat. Am făcut o înţelegere cu căruţaşul, să mi-o lase în centrul satului sau la o fierărie.                                  Femeia sărmană şi bărbatul ce o însoţea ne ajunse pe drum şi se ţineau de noi până în sat, la fântâna din faţa fierăriei.                                                 Înainte ca oamenii să se împrăştie pe la casele lor, femeia ne zise că face ceva să ne înveselească, se referea mai mult la mine, care mai tot timpul  nu luasem ochii de pe ei, şoferul rămas în pană cu maşina în drumul principal al văii. Chiar ei au spus-o: Că atenţia lor este atrasă de omul care şi-a rupt maşina în două pe drumul care mergea paralel cu şuvoiul vieţii.                                              Câţiva oameni s-au întors din cale şi s-au strâns în faţa fântânii, unde femeia începu un dans pus în scenă mai mult de purtatul mâinilor, folosindu-şi degetele şi mimica feţei, apoi dădu drumul şi trupului, slobozindu-l să se mlădieze şi se unduia după o melodie închipuită de buzele ei uscate. Zise că este un dans al fertilităţii, arhaic, pe care nu mai avusese ocazia să-l manifeste în faţa oamenilor de lângă izvor de foarte mult timp. Şi cu adevărat, cei din jur au râs din plin, la început de caraghioslâcul situaţiei, apoi au continuat bucurându-se de ceva măreţ şi minunat, de nemaivăzut.                                                                                           O femeie sărmană, trecută sigur de cea de-a doua tinereţe, trăită probabil în multe lipsuri, slabă şi fără dinţi în gură, dansa atât de frumos. Oamenii nu cunoşteau elementele dansului, dar ochii le erau încântaţi şi vrăjiţi de gestica şi stilul rafinat al mlădierii trupului ei, degajând cu discreţie o stare de mister cu o frumuseţe aparte, fără a trece prin vulgar.                                                            Soarele trecuse de amiază şi lumina lui piezişă ne lungea umbra pe uliţa satului. Femeia care fusese o baba cloanţa, în dansul ei arhaic îşi lepăda urâtele şi ponositele ei haine să-şi arate ascunsele şi luminoasele straie împărăteşti, odată cu schimbarea la faţă.                                                                                                      Mă minunam, dar în sinea mea credeam că este o scamatorie, ori o iluzie colectivă. Mă grăbeam să aduc un mecanic, ori un fierar să-mi repare maşina, dar după câţiva paşi hotărâsem să mai zăbovesc puţin pentru că mi se păru că de la picioarele dansatoarei, umbra sa dispărea sub tălpi şi o bătucea unduios şi duios, contopindu-se una în cealaltă. Am întors capul spre altă parte a uliţei şi am pornit în căutarea unui mecanic, fără a mai fi presat de timp, îndrumat de bărbatul cu aparatul de fotografiat şi de un copil care îl însoţise lipăind cu picioarele goale prin colbul drumului.                                                                                                            În uliţa ce tăia satul în două, se arunca în timpul nopţii tot felul de resturi menajere şi gunoaie uscate de la grajd, aici se aruncau zoile de la spălatul rufelor şi moarea dubită de la butoaiele cu murături.                                                      Satul părea o fiinţă străbătută de căi vitale, vase comunicante ce integra un traiect digestiv cu cel al sistemului sanguin, prin care se deplasau oamenii, ca elemente hrănitoare, dând viaţă prin trăirile lor, ori otrăvind această fiinţă rurală cu gunoaiele lor.                                                                                                                  În urma ploilor apa antrena gunoiul şi-l mâna de ici-acolo, până găsea un canal sau pârâu, să adune dejecţiile satului, ca în urma unei năprasnice clisme.            Drumul ce străbătea acum satul era spălat de ploaie şi zvântat de soarele arzător. În urma mea am auzit clănţănit de poartă şi am întors capul. Gospodine ieşeau din ogrăzi cu coveţi şi coşuri pline cu gunoaie, lighene cu zoaie sau braţuri încărcate de vrejuri vestejite scoase din ieslea vitelor, urât mirositoare, să le arunce în gropile drumului din faţa porţilor.                                                                  Pentru o clipă mi se păru că satul cu uliţele lui este un simbol cu chip de fiinţă ce trebuia primenit numai prin clisme periodice, unde natura trebuie să-şi aducă iscusinţa şi forţa extremă. Dar până când? Nu se va constipa această fiinţă, iar otrăvurile nedigerate până la înfăptuirea unei noi clisme, să dea naştere unei tumori ce nu va mai putea fi extirpată de nici o forţă de netăgăduit a naturii?                       Oamenii satului, se pare că mănâncă hoituri în descompunere, dar grijulii, se spală pe dinţi cu apă de lăcrămioare să nu le pută gura.                                                Gura lor veştedă şi hoitară, gura cu care aceşti oameni au râs de puritatea interioară a sărmanilor pelerini.                                                                            Hoinărind şi întorcându-mă pe alte uliţe în vatra satului, am întâlnit din nou femeia sărmană, sub alt chip, care cu câteva minute în urmă avea alură de monahiţă în pelerinaj, transfigurată prin dans ritualic în zână, o vedeam acum înaltă şi dreaptă, îmbrăcată în straie curate, de ţesătură fină, faţa îi era ovală, rozie şi plină de sănătate, ochii calzi aburind de iubire şi duioşie, iar părul lung dat peste umăr, mătăsos şi lucios degaja o armonie a corpului, dar şi o independenţă deosebită a spiritului.                                                                                          Ţinea o mână pe burta sa, ce scotea în evidenţă graviditatea împlinită.                        Mă uitam la ea minunându-mă şi neînţelegându-mă pe mine însumi. Mă întrebam dacă nu cumva nisipul din clepsidră curge, adică trece invers?’’                În sala de aşteptare a secţiei de miliţie au fost aduşi încă doi bărbaţi cărora li s-a dat câte o coală de hârtie pentru a scrie declaraţia despre motivul întârzierii nocturne pe străzile oraşului. Plutonierul insista pe lângă unul din cei nou aduşi să-şi ia hârtia de scris. Tânărul bărbat gâfâia ca în urma unei alergări şi-şi ştergea în permanenţă sudoarea de pe frunte şi gât. Încerca să se acomodeze cu semiobscuritatea încăperii, uitându-se atent la fiecare detaliu descoperit.                 Dădu de chipul unui cunoscut. Se apropie şi-i puse mâna pe umăr. Celălalt simţi atingerea caldă, cunoscută şi inconfundabilă a prietenului său Alexandru Dioganu, dar şi respiraţia lui fierbinte în ceafă.                                                   Gândi: Mi-am îngrămădit sufletul într-un portbagaj de maşină, puţin speriat de hotărârea de a pleca pentru propria mea căutare.                                               Celălalt îl auzi în gând şi-i răspunse la fel: Am înţeles, prietene David, că ai fugit de ceva sau ai început să alergi după o ţintă imaginară.’’           ‚‚Din lungile tale scrisori, Alexandru, cu vălmăşag de gingăşie şi lucruri greu de rostit sau explicat, am făcut un colaj şi încerc să termin de scris romanul Drum invers. Prin ceea ce ştiam de la tine am vrut să urmăresc o proiecţie imaginară despre ce ar însemna esenţa unei progresii evenimenţiale a destinului tău, dar şi a lumii în care trăieşti. Mă întreb, fără a mă agita, dacă povestea progresiei, făcute de mine, a evenimentelor  ce vor veni peste vreo zece, cincisprezece ani va fi corectă.         Însă, eu am devenit beneficiarul a trei repere care mă leagă misterios, tainic de aceste locuri, nişte izvoare sau canale ale sufletului cărora nu le pot da un nume pentru că eu niciodată nu am păşit până acum pe acest pământ buzoian. Am văzut odată din tren nişte nuci crescuţi într-o cazemată sfărâmată, mai încolo o livadă cu meri, apoi una de cireşi.                                                                                               În mintea mea s-a păstrat peste timp sub formă de simboluri.                                Am făcut cunoştinţă cu pământul buzoian într-o clipită, cât să iau o înghiţitură de apă în gură, într-o amiază veştedă de iulie, când mă întorceam acasă de la serviciul din Tulcea. A fost de-ajuns ca şuviţa de apă să intre în mine şi să pună stăpânire pe tot ce era până atunci numai al meu. Apoi m-am întors pe drumul apei cu imaginaţia şi visul şi am creat o lume în care să hălăduiesc în voie şi să-mi ostoiesc setea de cunoaştere’’, gândi David Cârligeanu.                              ‚‚În principiu sunt numai gânduri sau planuri de viitor. A trecut ceva vreme de când l-am lăsat într-o garsonieră din oraşul Tulcea. Acum, îl privesc îndelung şi constat cum lumina ochilor lui îşi întinde nervurile peste încăpere şi ia în stăpânire totul, după principiul invaziv al vrejurilor de liană. Simt cum în privirile lui circulă o sevă organică de altă structură şi compoziţie. Marile lui zbateri sunt acolo în iris, prelungite în diafane canale ce duc la tâmplă spre obraz şi gât, repere înfierbântate ori reci, după cum îi vine focul din inimă’’, gândi Alexandru.                               David Cârligeanu îl strânse de mână şi-i făcu semn să se aşeze lângă el, să-i arate cum se scrie o declaraţie la secţia de miliţie.                                                     Din deschizătura uşii, miliţianul, după o uitătură piezişă şi aspră, le sugeră să scrie despre integritatea lor morală, dacă a fost alterată sau nu şi din vina cui s-a întâmplat. Alexandru îi repetă în şoaptă, lui David la ureche, despre cele spuse de miliţian şi trase cu ochiul pe ciorna lui.                                                                    Scrieţi ce vreţi, se auzi o voce în sală, nimeni de aici nu va citi declaraţia voastră. A intrat lehamitea în ei de când primarul oraşului are puteri depline. Aceste hârtii vor ajunge pe biroul lui cât mai degrabă.                                          Alexandru netezi coala de hârtie şi înainte de a se apuca de scris îl blamă în gând pe plutonier. ‚‚Auzi, integritate morală!’’ Apoi se gândi la el însuşi şi la cauza ce i-a deschis uşa la miliţie.                                                                        ‚‚În calea mea erau nişte ţigănci. Le-am învăluit cu vorbe şi mă străduiam să-mi păstrez calmul, să nu mă dau de gol, că-s fricos şi colac peste pupăză, să nu am un ban în buzunar. Chivuţele s-au dat la o parte, făcându-mi loc să trec, dar au închis imediat cercul. Una mai răsărită şi frumuşică a făcut un pas în întâmpinarea mea şi se oferi să-mi ghicească.  I-am luat mâinile ca pe nişte fire proaspete de trandafir, aşa de grijuliu eram când le aduceam în palmele mele.                      Mâinile îi erau chiar nişte fire de plantă care încerca să se agaţe şi să mă învăluie cu iscusinţă într-o tandreţe nomadă şi gingăşie şcolită şi i-am şoptit să facă vreo câţiva paşi cu mine, poate îi voi da mai mult decât cere pe ghicit, aveam în minte un şiretlic, dar în clipa în care m-am uitat de-a lungul străzii, să-mi studiez lărgimea spaţiului de fugă, am înţeles că şi acest şiretlic al meu fusese prins în calcul de mintea ei sălbatică. Chipul relaxat şi luminat al tânărului ce aştepta la câţiva zeci de metri în susul străzii, mă impresionă şi mă puse pe zbucium totodată. Avea o talie subţire, puţin atletică, bine formată. Ţiganca slăbi strânsoarea mâinii când mă văzu afectat de apariţia misterioasă a unui bărbat ce semăna perfect cu mine şi care sigur, după atitudinea acestuia, mă aştepta la cotitură. M-am urcat cu speranţă, dar şi cu teamă pe bicicleta mea şi am început să pedalez cu frenezie pentru a mă elibera de imaginea bărbatului care părea să aibă o răfuială cu mine. L-am lăsat în urmă, însă îi simţeam respiraţia în ceafă. Îmi zicea mintal: Ţi-ai stăpânit frica în faţa chivuţelor, frică moştenită de la tatăl tău, Costache Vartolomei, şi vei încerca disperat să-ţi dozezi efortul până la capăt, fiindcă te voi obliga să alegi şi eu să te urmăresc pe toate drumurile. Bănuiam că sunt supus unei probe de selecţie pentru echipa de ciclism din oraş. M-am lăsat prins în joc, dar îmi era frică să lucrez cu acest om misterios, care semăna fizic perfect cu mine. Trăiam un sentiment pe care nu-l înţelegeam. Nu era nou. Apăruse imediat după adolescenţă, o dată sau de două ori, când m-am privit în oglindă când mă bărbieream. Trecusem cu privirea dincolo de sticlă. Nu mai aveam în faţa mea  oglinda care reflecta lumina lăptoasă a becului cu abajur, şi bronzul chipului meu, cu lumina directă, tăioasă şi argintie a unui soare ridicat dintr-un orizont reverberat. În faţă se deschidea un drum care ducea spre un oraş albit de reflexele razelor de soare, însă înapoi mica gaură neagră încercuită de lumină prin care am evadat din lumea mea se micşora. Făcusem primii paşi spre semnele oraşului şi inima a luat-o la fugă înaintea mea. Mergeam gâfâind, aproape leşinat de epuizare şi m-am văzut înclinat în faţă, cu mâinile întinse, de parcă cineva mai mare şi mai puternic decât mine mă trăgea înainte. M-am speriat şi într-o smucitură imaginară m-am desprins şi eliberat de energia necunoscută care trecea prin inimă şi mă trăgea înainte.                   M-am întors cu teamă spre locul prin care am pătruns aici şi am început să alerg. Cu cât alergam mai tare şi înfrigurat de dorinţa de a reveni acasă, cu atât mai mult se îndepărta portalul meu de întoarcere. Atunci am hotărât să merg la pas, dar mă gândeam la timpul meu invers care se scurgea exponenţial de repede cu cât mă apropiam de fereastra mea virtuală. Atunci am înţeles că am fost scos în afara timpului meu pentru a descoperi ecuaţia înaintării mele în viaţă şi a împlinirii mele spirituale. În clipa în care am înţeles raportul dintre muncă şi voinţă, puse în ecuaţie alături de ceea ce am moştenit. În clipa în care am păşit prin oglindă să revin acasă l-am văzut pe EL într-o străfulgerare de privire. Apoi m-am revăzut din nou cu clăbucii de săpun aproape uscaţi pe obrajii mei. Dar EL a rămas oare dincolo sau a trecut împreună cu mine dincoace de oglindă?     Frica de EL genera în mine un surplus de energie să mă ajute să pedalez şi mai iute. Aveam de gând să mă strecor pe o străduţă, să ies apoi la şcoala unde predam, pentru a mă refugia acolo, dar continuam să pedalez şi am ieşit în stradă.       Se înserase de mult şi mai rezistam urmăririi! Oare trecusem de miezul nopţii? Vroiam să mă eliberez când încă mai am putere! Pedalam în transă. Luasem viteză şi mă îngrozea gândul că voi aluneca în curbă la miliţie. Unghiul aproape imposibil făcut cu pământul mă ajută să mă desprind de urmăritor, care se poticni în gardul de la miliţie, ofticându-se că-i scăpasem. Către intersecţie, când am încercat să mă redresez pe verticală, am intrat pe rondurile de flori, apoi ivirea unui camion neprevăzut din întuneric, ca o pacoste ciumată, m-am speriat şi mai mult de am luat-o pe trotuar, trecând prin tufele de trandafir, fâlfâind uşor şi aproape nebănuit, ca umbra unui porumbel din faţa sfatului popular.’’

David Cârligeanu citi declaraţia lui Alexandru şi-i zise: „Fii prudent la ce vei scrie aici. Vei găsi cheia la uşa care dă în stradă, spre libertate. Şi nu te lăsa intimidat de umbre.’’ Alexandru îşi micşoră tăietura privirii, iar celălalt simţi fierbinţeala lucrăturii bisturiului de lumină pe chipul său. David eschivă, apărându-se, şi continua să tragă cu ochiul la scrisul celuilalt. ‚‚Nu cumva umbra, eul tău slab te-a fugărit până aici? Să-ţi trăieşti frica! De ce te temi de EL? Acceptă-l, face parte din tine. Dacă nu-i dai ce-ţi cere când doreşte el, te va devitaliza şi devaliza de ce ai tu mai bun când îţi este lumea mai dragă! Dacă vei cădea la pace cu el, viaţa ta se va transforma, obţinând libertatea de a fi şi alege.’’ ‚‚Ce spui, David? Tu ai luat vreodată oglinda să te priveşti roată împrejur? Eu caut nişte jaloane la care să mă raportez, încercând să experimentez aparenţa.’’ ‚‚Spun şi eu din intuiţia mea. Ce pot să citesc din scrisul umbrit de palma ta­?’’ mormăi Alexandru.

           Se întoarse cu faţa la coala sa de hârtie pe care o desfăcu şi se aplecă asupra ei. ‚‚Cum pot eu să fiu obiectiv?’’ gândi el. Gândul îşi luă zborul şi ajunse la amintire, la cea mai mică părticică atomică a ei, amănuntul uitat din valea Iacovei, când i s-a stricat maşina în drum şi a ajuns în urma unui calcul evenimenţial al destinului în această cameră cu un bec criminal de chior, şi prost aerisită. A fixat în memorie imaginea a doi pasageri din lada unui camion ce hurducăia de-a lungul unui pod dezbrăcat de o bună parte din asfalt. Imaginea se micşora şi se mărea, căutând un reper de studiu. Şi deodată se regăsi în pielea fotografului de pe valea Iacovei. Îşi imagina cum pregăteşte aparatul foto şi prinde în cadru unele imagini. Revăzu din alt unghi, cel al profesionistului. Imaginile se derulau şi se aranjau încet, de parcă erau venite din altă dimensiune spaţio-temporală. ‚‚Un bărbat era cu mine în lada camionului şi-mi arăta rând pe rând constelaţiile cerului. Ajuns la capătul podului, am hotărât ca după puţin timp să coborâm înainte de a ajunge în centru oraşului. Întunericul se dilua din orizontul lăptos din care avea să dispară ameninţat de iminenta explozie roşietică a răsăritului. Se ivi un soare cu un halou pe un brâu de stele, urcând încet şi tremurat. Dar nu era soarele adevărat, era o iluzie, mi-am dat seama. Luna se erijase în soare şi se dădea făloasă. În urma lunii pe care sigur am recunoscut-o după câteva clipe de gândire raţională, venea al doilea soare, care de fapt era singurul şi fără culoarea jăratecului său arzător, ci avea un halou feminizat, galben şi mai puţin dogoritor. În dorinţa de a nu pierde nimic pentru a percepe şi face diferenţa dintre predestinare şi erijare, strigam la omul de lângă mine, dar el, încurcat şi nătâng, se uita încurcat la mine. Ai văzut? Strigam la el. Ce să văd? A, mi-au sărit ochii din cap, de vedeam stele verzi din cauza hurducăturii. Îmi răspunse el senin deodată. Scăpasem nişte aşchii de cuvinte cu care m-am răstit la omul de lângă mine. Dar luat la rost pe degeaba, el se refugie în spatele miliţianului care tocmai ne descoperise pe platformă şi ne trase jos.’’                                          ‚‚Până la urmă trebuie să mă concentrez pentru a recupera orice detaliu de pe cer în momentul trecerii podului. Prima impresie recunoscută în amintire este creşterea valorii pulsului la traversarea podului, când eram prins între hurducătura platformei camionului, simţită fizic prin durere şi percepţia unei proiecţii diafane în note, tonuri muzicale cu tonalitate nepământeană, necunoscută mie.’’ Gândea David.          

Miliţianul reveni în sală şi strânse câteva declaraţii. Sfătos spuse: Vă asigur că nu vom reţine pe nimeni după ora şapte dimineaţa. Ofiţerul de serviciu o să vă însoţească, pe cei care au terminat de scris, la primărie, unde veţi fi audiaţi de primarul oraşului. Vreau să vă spun că veţi regreta că nu am făcut treaba asta noi, miliţia, fiindcă primarul are o idee fixă şi îndrăzneaţă, zice el, pentru realizarea planului de achiziţie a cărnii la stat. Vă urez multă răbdare şi sănătate. Ceasul din peretele sălii de aşteptare bătu ora şapte dimineaţa. Se stârni o foială timorată. David Cârligeanu umplu coala cu scrisul său mărunt şi-i trecu prin minte să mai ceară o foaie, Alexandru îi făcu semn să stea cuminte, că-i de-ajuns cât a scris. Schimbau între ei hârtiile, să le citească înainte de a le da miliţianului. Pe a lui David o citi în câteva secunde, o trase sub masă şi o boţi. Îi spuse şoptit: Bag-o în pantaloni şi nu schiţa nici o împotrivire. Pe coala albă rămasă scrie câteva cuvinte, repede. Oricum te va audia primarul, iar atunci spui şi tu ceva de turism. Continuă: Parcă nu ştii de drumurile mele în căutarea  mamei? M-au lăsat un timp în pace. Vrei să le reactivez memoria şi să o încurc din nou cu ei? Ceilalţi au scris câte patru, cinci rânduri. Dacă nu ai nici o vină, nu te întinde să scrii poveşti. Primarul oraşului şi-a arogat dreptul de a citi declaraţiile date la miliţie de infractorii şi duşmanii poporului. Le adună pe cele mai interesante şi le trimite fratelui său, la Bucureşti, care-i maistru militar şi prozator de duminică.

Miliţianul îl auzi şi confirmă parşiv: I le dă lu’ frat’su, că e poet maistru. Se inspiră din poveştile voastre de oameni sperieţi în faţa colii de hârtie. Hârtiile strânse le răsfoi cu degetele ca pe un teanc de bancnote şi comentă în continuare afectat sau frustrat de pierderea bucuriei anchetei. Spuse pentru sine: Prostiile voastre, scrise cu pixul sau cu creionul, în câteva rânduri pe o coală sau chiar mai multe coli întregi sunt neînsemnate, dacă nu sunt scrise în faţa anchetatorului, direct, faţă în faţă nu au nicio o valoare. În schimb se va face din ele literatură de infractor.