|
"Asa incepe foamea:
Te trezesti dimineata viguros,
Apoi incepe moleseala,
Apoi incepe plictiseala,
Apoi apare pierderea
Puterii ratiunii rapide,
Apoi apare linistea,
Si apoi incepe groaza."
(Daniil Harms)
Ne-am pomenit pe neprins de veste dusmani ai poporului
Eudochia Oprea (1921)
Eu m-am nascut in satul Crocmaz, acolo am copilarit, acolo am trait pina in anul 1940, cind m-am casatorit cu Stefan si am trecut cu traiul in Antonesti. In anul 1941 s-au inceput zilele cele negre pentru noi. S-au inceput acele zile cind, intr-o noapte, tatal meu a fost luat de acasa si nimeni nu mai stie de el pina in ziua de azi. Pe urma a venit razboiul, cea mai mare urgie care a navalit pe capul nostru; dupa razboi am trecut prin foamete, o urgie tot asa de grozava ca si razboiul. Dupa foamete am mai fost inca o data loviti de soarta: am fost ridicati in Siberia. Ne-am pomenit pe neprins de veste dusmani ai poporului. In anul 1949 ne-au ridicat, iar in anul 1956, cu greutati mari am revenit in Antonestii nostri. Am crescut si am educat zece copii. Ii multumesc lui Dumnezeu, caci numai El a avut grija de mine si de familia mea. El ne-a scos din toate greutatile, El ne-a condus peste toate puntile pline de primejdii ale vietii.
Cum am trecut prin foamete? In 1946 am avut semanat un hectar si jumatate de griu si unul cu porumb, dar am avut de trecut printr-o seceta mare si am cules putin griu si putin porumb. De tot noi am avut patru hectare de pamint, dar nu le-am semanat pe toate, caci nu am avut cu ce le semana. Armata ne-a luat piinea, apoi statul. Am dat ce am luat de pe pamintul nostru, caci erau mari impozitele statului. Am dat tot griul si ne-a ramas numai putin porumb. Ii puneam in tavali si-i uscam in soba, ii pisam in piua, ori ii duceam la risnita si faceam faina, cu tot cu ciocalai faceam faina; nu dam un ciocalau ori un graunte jos. Toata iarna Stefan se ducea prin balta, pe la Nistru si aducea papura, o uscam si faceam maliga ori turte din ea. Iar primavara aducea tot de la Nistru scoici ori chiar cite un pestisor si iata ca n-am murit. Pe atunci familia noastra era mica; numai patru persoane avea. De aceea, ma gindesc, noua ne-a fost mai usor ca la altii, mai ales ca la cei cu multi copii. Din acestia au murit multi, chiar foarte multi. Mureau, mai intii, spre primavara si in plina primavara, au murit si vara, si toamna chiar… Guri multe cereau hrana multa, e clar.
Faina de griu nu aveam, ne-a luat-o statul. Foarte putina faina de griu ne-a ramas, dar faceam faina din buruieni: din volbura, din loboda, din sorcogei… Fierbeam faina din buruiene, mai puneam o mina din cea de griu ori din papusoi si coceam turte, mincam. Mai taiam frunze de dud, le taiam ca pe tocmagi si le fierbeam in lapte. Ni se parea gustoasa mincarea aceea. Cine stie, poate asa si este. N-am mai gustat-o de atunci, nici nu-i duc dorul.
Am iesit in primavara si am inceput a lucra pamintul. Pe copii ii lasam acasa, iar noi - la deal. Mila era marisoara, avea patru ani, iar Iulia nu avea nici anul. Le lasam lapte fiert si ne duceam. Dar veneau copiii din mahala si le mincau laptele. Se mai scapa la laptele lor si ciinele. Ce aveau sa manince fetele? Rabdau. Ori mincau covrigei proaspeti.
- Ai hranit-o pe Iulia cu lapte? o intrebam pe Mila.
- Mama, imi raspundea ea, sa vezi ce-i plac ei covrigeii!
De la sovietul satesc ne vizitau des atunci. Aveam oleaca de pleava; au venit si au rascolit-o de-a maruntelul cu furcile: cautau griu. In pod nu mai aveau ce matura, iar in casa tineam numai un tolbutoc de griu, deci nu aveau ce ne lua. Umblau ca pe la ei acasa, nici nu se uitau la noi. Noi, cind ni s-a ordonat, am luat griul si l-am dus la Olanesti, ca sa platim impozitele. Odata au navalit trei insi si au inceput a striga:
- Haide, umple sacul mai repede si du-l la gramada!
- Asteapta sa-l vintur macar, le-am raspuns noi.
- Nu-l mai vintura. Du-l asa.
Cind doi activisti au iesit afara, cel ramas imi spuse:
- Asteapta, nu-l vintura, ce te uiti asa la mine? N-ai inteles? Du-l asa, nevinturat. Du-l nevinturat, dar nu incarca tot griul. Mai ascunde ceva si pentru copii. Mai repede, lele, ascunde un tolbutoc pentru copilasi.
Asa am si facut, nedumerita, totusi.
- Ai luat totul? l-au intrebat pe omul cel bun cind am incarcat griul in caruta.
- Totul, a raspuns el scurt.
Of! Mai sunt oameni buni pe lume.
In timpul foametei Stefan a fost dupa piine in Polonia. I-am dat haine, zestre i-am dat, coltuni i-am dat, ii impleteam din lina de oaie, si el aducea de acolo cartofi, hrisca, cite oleaca de griu… In primavara lui 1947 am semanat hrisca de aceea pe pamintul nostru. A rodit asa de bine! S-a facut mare si frumoasa, dar am dat mult din roada noua statului. Anul 1947 ni se paru an iesit din rai, dar nevoia nu ne-a parasit nici in anul acela. Si in 1947 au murit oameni, necatind la roada bogata. Abia prin 1948 am inceput a trai mai usor.
Dar atunci, in iarna lui 1946-1947, mureau cu nemiluita. Nimeni nu le ducea contul. Iaca si in partea asta de ripa i-au gasit atunci morti in casa si pe barbat, si pe femeie. De ajutor ziceti? Dar cu ce te puteau ajuta? Daca nu avea nimeni nimic? Nu avea nimeni o farimitura de piine in plus. Prin alte parti nu am stiinta cum a fost, dar la noi acesta e adevarul. Si ce daca aduceau mincare de prin streini? Avea cineva sat? Dar cit poate aduce un om? Dar cit pot minca cinci? Opt? Zece?
Al meu, Stefan, a adus un sac de griu odata. Si se gatea sa se duca iarasi dupa mincare. A fost pe la badea Ionica Matveev in ospetie si l-a gasit umflat aproape, nu mai putea merge. I-a fost jele lui Stefan de badea Ionica si i-a propus sa mearga si el dupa mincare prin lume. Badea Ionica a suris numai si nu i-a raspuns nimic. S-a intors cu fata la perete. Dar Stefan a venit acasa, a luat o caldare cu graunte si i le-a dus lui badea Ionica, sa se intremeze, sa prinda la puteri. Au facut turte alde badea Ionica, au mincat bine o saptamina ori cit acolo, a inviat omul si s-a pornit si el dupa merinde. S-a salvat si el, si si-a salvat familia de foamete…
De ce zic eu ca nimeni nu avea nimic atunci? Fiindca acei care erau mai gospodari si gramadisera mai mult la casa trebuia, erau impusi, sa dea mai multe impozite, ori cum s-o fi numit ele, la stat. Asa ca toti erau de-o masura. De-o marime. Care au avut ceva mai mult griu - au ramas tot cu nimic. Egalitate. I-au nivelat pe toti atunci, in vremea foametei, dar si dupa foamete… Veneau, iti luau tot ce gaseau, te lasau plingind si plecau rizind. Ce aveai sa le faci, daca era vremea lor?
Iar noi - cu ale noastre ramineam. Chiar daca puneam cite un cartof - doi in bors, ii curatam, uscam cojile pe plita, le macinam si le puneam in mamaliga. Nimic nu azvirleam in timpul foametei. Cum sa azvirli ceva, daca poti muri de foame? Odata veni o femeie la mine si-mi zise:
- Da sa gust si eu mamaliga de asta. Si tot "da sa gust, da sa gust" pina mi-a mincat toata mamaliga. Ce? Nu, nu umblau copiii cu de-ale gurii prin drum, caci ei nici prin casa nu aveau ce minca, nu si in drum sa iasa cu bunatati.
A dat bunul Dumnezeu si am scapat de foamete. Tare ne-am mai bucurat. Am rasuflat usurati, dar nu pentru mult timp. De Satana nu scapi cu una - cu doua. Intr-o noapte ploioasa din sase spre sapte iulie 1949 am auzit batai in usa casei. Iese Stefan si vede oaspeti nepoftiti, care se simteau stapini la noi in casa. Ei ne-au citit un ordin in care se spunea ca suntem culaci, adica dusmani ai puterii sovietice. Ne-au impins intr-o masina, dar n-am ajuns departe: masina se impotmoli intr-o groapa in care am stat pina dimineata. Probabil masina intelese ca oamenii ce-o mina fac o nelegiuire. Am vrut sa luam un sac de faina cu noi, niste brinza, caci am inteles ca nu ne duc la odihna, dar au strigat la noi: "Nelizea!", nu se poate, adica. Am plins pina la Causeni. Acolo am stat o noapte si am inteles ca, totusi, Dumnezeu ne vede, caci s-au gasit niste crestini de la noi, care ne-au adus produse, incaltaminte pentru copii, niste bani chiar. Mai departe am calatorit "boiereste", in vagoane pentru vite, cu usile si ferestrele astupate. Dupa 18 zile am ajuns in regiunea Kurgan, unde ni s-a dat un ferestrau, un topor, citeva hirlete si ne-au dorit in bataie de joc spor la munca. Si am avut in Siberia spor la munca sapte ani; acolo ni s-au nascut inca patru copii. Acolo s-a imbolnavit Stefan; din boala aceea i s-a tras si moartea mai tirziu, cind eram acasa, in Moldova, in Antonesti.
Nu doresc nimanui sa guste din amarul, chinul, nevoile, nedreptatile pe care le-am indurat noi. Sa aiba oamenii parte de liniste, sa nu li se bage nimeni in suflet, nici in casa. Sa le fie la toti casa ocrotita, sa aiba pe masa o hrinca de piine, pe care nimeni nu vrea sa i-o fure, sa le fie la toti copiii veseli si sanatosi, sa nu auda neam din neamul nostru de Siberii si de ani de foamete…
|
