|
"Asa incepe foamea:
Te trezesti dimineata viguros,
Apoi incepe moleseala,
Apoi incepe plictiseala,
Apoi apare pierderea
Puterii ratiunii rapide,
Apoi apare linistea,
Si apoi incepe groaza."
(Daniil Harms)
"Chiar si cel care avea putina piine
era flamind vazind atita foamete in jur" Grigore Moraru (1921)
Seceta nu e un fenomen rar la noi in
Moldova. Inca pe cind invatam la Viisoara, prin anii 1935-1939, eram obligati
sa pregatim cite o conferinta pe diferite teme. Un profesor de-al nostru,
un neamt cu liceul facut la rusi si cu universitatea terminata in Germania,
imi porunci odata:
- Ma, tu sa vorbesti despre seceta! Biblioteca scolii din Viisoara era
foarte bogata pentru acele timpuri, asa ca am avut de unde aduna informatii.
Ma uimise atunci mai ales faptul ca seceta e un fenomen care se repeta
dupa anumite perioade de timp. In unele tari ea are loc peste o suta de
ani, in altele - peste patruzeci, iar la noi ea isi arata coltii din trei
in trei ani. Va dati seama? Din trei in trei ani. Si in anii 1945-1946
a fost mare seceta la noi, dar ieseam, poate, cumva din nevoi, daca nu
ne lua statul toata piinea. Noi doar am fost in zona frontului. Pamintul
ramase nelucrat si, totusi, n-am fost scutiti de impozite. Ne-au luat
toata piinea fara nici o crutare. Rinjind ne-au luat-o. Ne-au maturat
podurile. In acea vreme crunta a murit cam jumatate din populatia satului
nostru. Minca lumea steje, ciurlani, papura, miez din bete de rasarita,
ciocalaie… Turtele facute din faina de papura ni se pareau tot asa de
bune ca cele coapte din faina de griu. Scoicile pe care le adunam din
Nistru ni se pareau de frupt, iar pestele era ceva iesit din comun, era
ceva extraordinar. Oamenii care aveau o vaca la casa se socoteau foarte
bogati. Asa si era. Laptele i-a scos pe multi din foamete. Aceia care
au avut vaci n-au murit. Pe atunci medicii ne recomandau sa mincam chiar
cioroi si guzgani. Numai sa ne salvam cumva. Minca lumea graunte macinate
fara a le prepara in vreun mod oarecare. Chiar si cel care avea putina
piine era flamind vazind atita foamete in jur. Pina in 1946 nimeni la
noi in sat nu minca carne de cal, iar in timpul foametei au disparut aproape
toti caii. I-au mincat. Dupa foamete oamenii cu hirletul puneau papusoii
in pamint. Sapau pamintul tot cu hirletul. Nu avea cine trage plugul.
Mincau unii si ciini. Tenea B., bunaoara, si fratii lui ramasesera fara
parinti. Ca sa supravietuiasca, au mincat ciinele.
Murea lumea. La inmormintare ii mobilizau pe cei mai sanatosi si mai voinici.
Mai des il vedeam pe mos Ivanas Spataru carind mortii cu caruta ori cu
sania.
Lucruri strasnice se infaptuiau atunci. Caci ce poate fi mai ingrozitor
decit sacrificarea copiilor? Un barbat din Palanca, ori din Tudora, simti
linga o casa miros de carne prajita. Intra si vazu cum unul cu mintile
pierdute impinse un copil in cuptor si se pregatea sa-l manince. In satul
nostru parca n-au fost asemenea cazuri, desi oamenii se umflau de foame
si se stingeau zilnic. Va puteti inchipui un sat in care nu se aude cintat
de cocos? Straniu, nu? Asa erau Antonestii nostri in timpul foametei.
Totusi lumea a supravietuit. Ma gindesc uneori ca i-a ajutat si simtul
umorului, desi de multe ori era cam negru acest umor. Ma rog, si timpurile
erau de aceeasi culoare. Era un dascal la noi, unul Mihail Ivanovici.
Slabise extraordinar. Avea un cartuz mare si parea un copil la infatisare.
Caci trupul i se facuse ca un chibrit. L-au vazut rupind si mincind ciurlani,
iar unul mai din neamul lui Pacala nu se putu retine si-l intreba:
- Acestia ti-s colacii, sfintia ta?
Mai erau in sat citiva frati muzicanti. Tin minte numai ca pe unul il
chema Anton, iar pe altul - Stefanica, o lume ii stia, caci la multe nunti
si cumetrii au facut veselie. Si iata ca unul din ei moare (nu-i stiu
numele) si l-au ingropat cu tot cu trombon. Au mai adus la groapa citeva
trupuri si un gropar fu de parere sa-i ia instrumentul, dar l-au oprit
ceilalti:
- Lasa-l, bre, cu ce va cinta pe lumea aceea?
Cine stie… Poate simtul umorului e artileria noastra grea.
Dar oamenii nu asteptau numai mana cereasca. Ei actionau. Se luptau pentru
viata. Se duceau in diferite orase ca sa schimbe pe mincare tot ce aveau
prin casa, caci iarna aceea a fost impotriva poporului. Era foarte geroasa.
Ca sa nu inghete cartofii ce le puteau salva viata celor apropiati, oamenii
umpleau sacul cu tuberculi, udau alt sac, mai mare, cu apa si-l imbracau
peste cel plin. Cel ud ingheta si pastra productia o perioada mai lunga
de timp. Ucrainenii se cruceau cind vedeau asa "frigider". Ziceau ca la
asemenea "pivnite" nici nu s-au gindit. Inventau oamenii diferite lucruri,
unul mai ingenios ca altul, numai ca sa poata supravietui copiii lor si
ei. Numai cei ingeniosi si puternici au iesit din foamete. Restul au pierit,
i-au dus cu zile in pamint. A fost foamete. O foamete crunta si rea. Daca
nu ne-ar fi maturat podurile, n-ar fi murit nici un om. Caci, dupa cum
v-am spus, oamenii nostri sunt deprinsi cu secetele si stiu a le invinge.
Dar ne-au luat toata piinea din casa. Ne-au maturat podurile. Ne-au lasat
cu dintii la stele…
|
