|
Liviu Ioan Stoiciu - Poezii
cele care se arata in preajma noastra, mai
curand decat cele de demult: cartile
care se arata inchise... Inalte,
aduse de spate, uscative: fiind
crezute mai degraba azi palavragelile unor natangi. Taci,
fa: ia te uite ce de urme pe file. File de cronica:
urme de incaltaminte pe
zapada
murdara, suprapuneri de vetre
peste gropi de ofranda. Adio: nicicand nu
a lipsit a lauda hainele
mincinoase... Ah, indobitocire publica: "pasii
mei se indreapta catre lumea de sub
pamant"... Pe cine cauti? Deschid inca o carte cu copertele
roase de sobolani si urlu: pe mine
ma caut, iti place?
Poemul post-mortem
Cateva luni dupa Revolutie, primul poem: o usoara cutremurare
Vineri, 9 martie 1990, orele 11.55-12.55, pe ruta
Focsani-Bucuresti-revista "Contrapunct" (la patru zile dupa
ce am parasit presedintia judetului Vrancea): O usoara cutremurare in
aer, oare vei gasi de cuviinta sa
ma socotesti ca atare, un spiridus? Tataie,
matale esti... ii arata cu degetul la cap. ACUMA, DACA TOT AM
MURIT... Ai murit?
Incepe un lucru peste puterea sa, ma iertati, dupa o criza de nervi: o usoara
tremurare in aerul
statut al sufrageriei, o adevarata cainta, viermii
marului din fata casei, inhamati la o trasura de drum
lung - aia? Aia-s viermii tai din sicriu,
nu viermii marului... Viermii inhamati la trasura, care il asteapta in
curte: se mai uita o data in urma, deprimat, valul
satisfactiei
se revarsa pe fereastra, "fereastra dinspre
laguna, unde se vad capetele broastelor testoase care
se balacesc in apa
calduta". Deschide a doua carte, cuprins din senin de panica,
femeia
lui, reumatica, doarme cu picioarele afara din plapuma, o
inchide, cartea maraie, o usoara tremurare in
aer, de bici,
a cumparat cu femeia lui, ieri, un
bici de matase, scoala, fa, afara sunt bai de namol si miroase
a parfum de zibeta, unde
a citit el? Parfum de zibeta, parfum de zibeta... O
usoara tremurare in aer: care
pe zi ce vine
isi mareste gradul de vibratie pentru a te trece in alta
dimensiune... "Ca un spiridus". Are
delir de gelozie.
Ce spune Ema Vinski, cea de demult:
Noaptea de Boboteaza, nu implinisem 25 de ani.
Bunica Victoria, femeie de tara, fara multa scoala dar cu temeinice cunostinte in ale obiceiurilor stravechi, imi face "de ursita". (Sa nu te puna pacatul sa razi!)
E un miros de parfum de zibeta.
La miezul noptii, ia apa ne-nceputa intr-un pahar, pune verigheta mamei mele pe fundul paharului si, cu o lumanare aprinsa in mana, ma pune sa repet dupa ea un
descantec. Nu mi-am amintit nici un cuvant, mai tarziu! Ca in vis, privesc minute bune in spatiul format de interiorul verighetei, asteptand... ce?
Ca intr-o fotografie alb-negru au aparut patru siluete de barbati, trei asezate la o masa, in fundal si, in prim plan: tu, in semiprofil...
Pe atunci tu nici nu stiai ca exist.
Am intrebat-o pe Buna ce inseamna asta. A oftat, m-a mangaiat pe obraz si mi-a spus: e soarta, maica!
Mult mai tarziu am inteles oftatul ei!
Praf de cafea
Duminica, 11 martie 1990, orele 12.55-13.25: Praf de cafea de un deget pe
un scaun. "Scaun la cap"? Nu
ti-ar strica. Bai, abrutizat-o! Iti bag destiu-n ochi, fii atenta, acuma! Pe
un scaun de odihna, mirosind de departe
a cafea proaspat
macinata - praf, moristi de cafea, un moment, ce e cu asta? Care? Nu
e un obiect precis. E un obiect absent? Ia sa-i punem absent in catalog. E
isteric. E un alt moment al
realitatii, invartosat. Te dezechilibrezi iar, cauti scaunul si
duci mana la
cozoroc: sa traiti! Esti trecut de floarea
tineretii. Tu,
sufland praful si strigand: va ordon! Ramas in
pozitie
caraghioasa. Pe un scaun de odihna,
plin de praf de cafea. Esti un bulgare de carbon, de fapt, ti-a spus
iubita-numarul-trei, ieri - cum adica? Te intrebi, inca.
Tragi
avid pe nas: cu
scopul de a inlocui aerul invechit din plamanii
faraonului
cu unul proaspat. Ii admiri cununa cu margele de boabe de cafea,
cu oglinzi, pe care e scrisa o noua
cronica: "Pe tot cuprinsul cortegiului, poporul isi
descoperea capul si
facea semnul crucii". Tu erai cel de pe scaun, care ii saluta? Sa
traiti, sa infloriti...
Ce spune Ema Vinski, cea cu doi ani in urma:
Cronica '88. Eu, mediocra si slaba. Inutila. Drum la Sutesti. "Mama"
Maria parasita, cu mormantul surpat si crucea cazuta, cu buruienile hranindu-se in
voie din ea. Si ea, ca multi altii care m-au iubit, m-a parasit tocmai
atunci cand aveam mai multa nevoie de sprijin.
Eu, care imi doream o carte si un copil! Naiva. Si prietenul Cortez m-a parasit...
Am o mica pata rosiatica pe sanul stang. O mica intaritura dureroasa. Poate... nimic, e cancer? Refuz sa pun intrebari si sa aflu raspunsuri.
Suferinta, ca o a doua piele, mai lipita de carne. In tara, depresie. Istoria nu se mai scrie cu cerneala. Nici cu sange. Se rosteste in soapta, ca o rugaciune. Sau
ca un blestem.
Ziua de maine
Vineri, 16 martie 1990, orele 16-16.30: Meschina, din umbra, ea, "nascuta din
apa si duh", ziua de maine, consultata
psihiatric, imi
intinse mana si porniram incet, incet spre
colina: "ca
eu ma deprinsesem sa intru prin parfumerii, sa
mi se ridice maneca si
sa fiu tamponat pe brat cu apa de roze, pentru
incercare". Are un simt al
mirosului cum nu mai are nimeni. A, asta era. Ea, pe
cat e de dezinvolta, pe atat e de nesigura: ziua de maine, nu? La
o cotitura aruncand in iepurele
iesit in cale cu
ce apucase! Superstitioasa. Cu migrene, greata, palpitatii, atac de panica. Un
iepure care manca struguri dintr-un cos
rasturnat. Aruncand in el
cu saltele de panusi de porumb si cu amnare cu flori, cu perii cu oglinda,
cu ce i-a venit la indemana, cu
carti galbejite, intinse in sicrie, imprastiate
peste tot, cu ceasornice de arama, enervata, dar enervata la culme - pana
a ajunge cu mine acolo
unde se vand sufletele mortilor, gata sa strige un
pret.
Ce spune Ema Vinski, de acum cateva luni
7 decembrie '89. Ziua de maine? "Invitata" la... Securitate. Iaca! Ascult ce spune Lumea?
"Lumea"? Evident, ascult ca un om cinstit, nu prin pereti, nu
tragand de limba pe unii si pe altii.
Ziua de maine?
Domnul maior Popa Mihai. Surprinzator de calma. Am
mintit privindu-l candid in ochi. Am mintit cu placere, fara remuscari, fara complexe. Mi-am luat angajamentul ca nu voi mai asculta Europa Libera.
Ne-am dat impresia ca suntem doi tampiti.
A scrasnit din dinti cand am refuzat sa... Eu, sa colaborez? E nebun? Mi-a promis (amenintare) ca ne vom vedea destul de des. Cu placere!
M-au umplut de o teribila scarba cele vazute in dosarul lasat parca inadins la indemana mea. Intelectualitatea si delatiunea... o tema de dezbatut la... cenaclu.
Istoria uita si iarta, eu nu!
Ii place parada
Sambata, 17 martie 1990, orele 8.55-9.35: Nevrozat. Complet. Trece alene pe
strada, "ingreuiat de sinele
sau" - cine? Trece
sacul cu bule de aer: de-ar fi putut, ce-ar fi ocarat! Huo... Trece,
cu pasul nostru alergator... De ce trece
atata? Sa astepte si el ceasul.
Ceasul mortii, care mai devreme sau mai tarziu tot va veni! Va reveni...
Sacul ratacitor, numai piele? Nu numai piele de om, ca are si
carnuri si
oase si zgarci, limfa, nervi carliontati cu fierul fierbinte, si vene cu sangele
negru, naclait. "Are
si nucleu":
format din apa, o parte gheata. E un corp plin si cu bule
scrise... Il doare o jumatate de cap. Ia te uita:
sare, din doi in doi. Nu e sac, nu e
corp - e o minge din radacina de cais, scobita in interior
si umpluta cu
material rasinos: ii
place parada! Pe cuvant de onoare, e minge... Sau e capul
meu? E o minge, fa, nu auzi? Are nasul
spart, nu vezi? Minge
introdusa in
ulei si aprinsa: se joaca noaptea! Dupa
ce nici un semnal luminos nu te mai poate prinde din urma.
Dupa ce reusesti sa treci granita. In cimitir, strigand: nimeni nu mai e ca mine!
Ce spune Ema Vinski de atunci:
20 decembrie '89.
Ieri, spre seara... iar la Securitate! De data asta, in semn de "respect", a venit domnul Ghetu, Ghetea, seful, dracu' sa-l ia!
Ma minte, porcul. Ca e de la Bucuresti, dar e de la Focsani, de la judet, ca a venit sa ma cunoasca, dar ce mai scriu, ce fac eu, ce parere am despre tovarasul
Ceausescu...
A, am vazut militienii inarmati?
A, am inteles ca se intampla ceva? Ce fata desteapta!
Ce-o fi in mintea maiorului de Securitate? Dar in al meu? Dupa mai mult de cinci ore de tatonari, mi-am luat inima in dinti si l-am intrebat care
este, de fapt, scopul intrevederii.
Este din cauza ca sunt prietena cu... Poftim? Cu cine? Cu sacul ala de bule? Stoiciu?
Ce bou! L-am prins.
Sunt nebuna, l-am blocat. A balbait ceva... nu, nici vorba... Stoiciu? Doar asa...
Dar daca tot veni vorba, ce parere am despre prietenie, amicitie, camaraderie... Zambind siret: prieteni nu putem fi, nici amici, dar camarazi... cine stie? Stie ca nu,
nici moarta!
Dupa sase ore, dupa monstruosul scandal facut de mama la sediul militiei din Adjud, mi-au dat drumul.
A urmat descarcarea nervoasa. Un tremur cumplit, ca si cum as fi facut o
criza de friguri. Cu dintii clantanind, tinuta strans de sora-mea,
sa nu urlu de nebuna prin centrul orasului!
Si el nu da nici un semn. Imi revine in minte fraza de despartire. Era ultimul "transport compromitator", ascuns la mine acasa. "Daca mi se intampla ceva, daca
ma aresteaza sau ma omoara, astea, manuscrisele, le dai Doinei si astea, jurnalele mele, sunt ale tale".
Nu mai am lacrimi. Doamne, tu stii...
Nu voi supravietui daca asta este amintirea pe care va trebui s-o retraiesc!
Din jurnalul acestor clipe de razboi cu tine insuti
Vineri, 30 martie 1990, orele 11.25-11.55: Negura mare. Fila
rupta: "conversatie silita, fiecare
se fereste sa-si spuna
gandurile" - si calcaiele de lance. Calcaie aparute din
jurnalul acestor clipe de razboi cu tine
insuti. In plina recesiune. Calcaie de lance stralucitoare, inghitite
o data cu semintele de cucuta? Vrea sa moara. De ce
minte? De unde
cucuta in salon? E tinut de ceilalti nebuni - deschideti-i gura!
Gura mare! Nu i-o nimereste - unul
isi face nevoile. E primavara in jur, sedimentele marine se improspateaza,
in general e atata ignoranta si
mizerie. Totusi, vin din interior: ele, sedimentele, marine - halucinatiile,
delirul, fobiile,
confuziile, toate, depresiile, tulburarile de memorie
ar trebui sa fie trecute cu vederea, ca
neinsemnate! Fiecare
se fereste sa-si spuna gandurile, ascunsi in adancul
desisului, pe dupa
cuvinte: un
stat major central de lupta nu
gasesti? Aici, unde este necesar doar un flux magnetic,
bun conducator si care sa se afle mereu in
rotatie... Nene, eu sunt elice!
Ce spune Ema Vinski, in 25 decembrie *89, e revolutie
Zi de pomina! Le-am transmis alor mei ca plec la Focsani. Am asteptat reactia maica-mii...
In timp ce-mi pregatea pachetul pentru el, mi-a spus doar: stii
ca inca este periculos? Oamenii lui Ceausescu trag...
Stiu. Atat? Atat.
La cata spaima am trait in aceste ultime luni...
Parca timpul s-a dilatat. Urc din Adjud. De ce dureaza asa mult drumul? Cum de n-am bagat de seama asta pana acum?
Nici n-am coborat bine din tren si... focuri de arma. Si in Focsani? Cu Dumnezeu inainte!
Ca in transa, am traversat orasul... am ajuns la tanti
Maria... televizorul este deschis de trei zile... Esti nebuna, unde te duci? In Piata
Unirii... In Piata Unirii, cu inima-n gat, fara aer si soldatul care-mi spune:
traversati in fuga, se trage de pe hotel! Sa se traga, tot ajung!
Legitimare la "Casa Alba", perchezitie... tot tacamul... in sfarsit, te vad.
Fireste, nu pot decat sa inghit in sec, e lume peste tot in jur... Si esti obosit si flamand si proasta de mine, de emotie am uitat pachetul la matusa...
Pentru asta venisem, sa-ti aduc pachetul - cu seminte de cucuta, cu mancare. Te-au pus revolutionarii in fruntea judetului?
Tu esti somnambula!
Sambata, 31 martie 1990, orele 11-11.40: "Arde casa ceasului!", ce
cauti, draga mea, in camasa de noapte
afara? Ai
sa racesti... "Sau arde casa
ceasornicarului, daca nu a ceasului!", imi repeti: zgomotul
produs de caderea pietricelelor indica
intervalul
care a trecut... Pui pe sarma la uscat un plaman, apoi inima, ficatul,
rinichii... Scormonesti cu unghia: sunt pietricele la rinichi? Asa arata? Sunt
resturi ale sistemului solar... Eu sunt
un ceas cu pietricele, nu e asa ca nu auzi cum fac
tic-tac? Raman langa
tine, plin de indoiala. La 40 de ani: nu
arde nici o casa. Nu? Atunci arde gandul casei! Sau gandul ceasornicarului!
O funingine alba, resturi
ale sistemului-solar-ce-a-existat-anterior te acopera si
tu, imprumutand
chipul
mortii, ce faci, tic-tac, ma sperii, ce naiba, tu nu
vei da niciodata dovada de indoiala: dar cum de nu ma vezi? Imi razi
in nas. Tu esti somnambula! Te acopera si pe tine
funinginea alba, resturi
ale sistemului solar! Bietul de tine: ma arati cu
degetul... Ma ingropi de viu intr-o
carte. Am emotii. Eu,
un batran scheletic, abstinent, pedaland la
stravechile roti dintate ale ceasului dedicat iubirii, pentru
a pompa aerul in
cazile sexuale, in care arde mangal...
Ce spune Ema Vinski despre dezgropare:
13 ianuarie *90.
L-am rugat pe tata sa ma ajute sa dezgrop din pamant "comoara" (jurnalele tale, manuscrisele invelite in mai multe randuri de folii de plastic; tata
a facut o groapa, de un metru si jumatate, la rugamintea mea, in gradina, acasa la Adjud, atunci; deasupra a pus gunoi si balegar, sa nu-i
dea prin cap Securitatii). Ating pachetele ca si cum te-as atinge pe tine!
Acum dorm pe ele. Si te visez. Si nu as vrea sa ma trezesc! Numai in vis, langa tine...
Sunt somnambula.
Singurul lucru bun cu adevarat esti tu. Nu trebuie sa stii asta!
Pentru neizbanda
Vineri, 13 aprilie 1990, orele 9.35-10.05: Ii staruia un suras care iti
facea sila - o
grasanca, din piatra de rau-care-se-varsa-in-mare, ce mare scofala. O
copila a marii, calare
pe delfin? Ce delfin, ca e clopotarul satului, cu pantalonii dati jos...
Si ca ea, sunt o suta. Asta nu e
boala. O piatra ordinara de rau, tarfa sprijinita de un
carucior de posta, adresata in scris
cerului: "se pare ca
acesti oameni au descoperit mijlocul de a schimba
caracterul unui individ"...
Doua grupuri de asemenea pietre de rau, "cu litere
ingeresti" pe ele,
innegrite, circulare, de vatra: cu supunere si
cu smerenie, palavragind ca
tot aici au aparut, pentru o clipa, "acesti oameni cu mintile ratacite", cat
sa dea o alarma cu ajutorul fumului, pe deal. Nu
departe de cimitir.
Alarma? Pentru o
grasanca. In cimitir, unde
navale cazute din cer stau ingropate pe jumatate, unele:
paraginite. Nave trase la edec
pana aici, pe namol, intr-o rana, de ingeri, cu aceleasi
ganduri ascunse.
Inconjurate de pietre surazatoare, cu crampe musculare: morminte
sfintite pentru neizbanda, pentru esec.
Ce spune Ema Vinski, din februarie pana in iunie
6 februarie *90.
Convorbiri cu tine. Vrei sa scoatem un ziar la Adjud. Habar n-am cum, vom vedea.
11 februarie *90.
Teatrul de papusi si democratia. Vom asista, precis, la un alt
final de stagiune. Papusari in posturi cheie, proaspat sariti dintr-o barca in alta.
Alta istorie, cu aceleasi personaje. Si acelasi gust
scarbos. Cati n-au murit degeaba la
Revolutie!
Avem voie sa latram, in fond, cainele care latra nu musca. Asta a uitat Ceausescu!
1 aprilie *90.
Tu ai parasit sefia judetului Vrancea, mergi pe drumul tau, la Bucuresti. Iar
faci literatura?
Au aparut deja doua numere din ziarul "Confluente" la Adjud. Am starnit scandal! Nici n-am pus bine mana pe pix!
M-am atins de domnul Iliescu? Eu? Cine dracu' sunt eu? Dar el?
12 mai *90.
Toata povestea asta cu alegerile... alegerile absolut libere... tu de ce nu candidezi alaturi de ei? Doamne iarta-ma! Telefon, esti ingrijorat de tacere? Ce-o fi cu
adevarat in inima ta?
3 iunie *90.
Convorbire fulger cu tine. Dincolo de cuvinte, o viata secreta, imprevizibila... exista si un suflet al cuvintelor nespuse?
Cu muzica data la maximum, sa nu aud zidurile prabusindu-se in launtrul meu...
10 iunie *90.
Intalnire cu tine. Plin de dezamagirile unei vieti consumate intre doua trenuri, intre Bucuresti-"Contrapunct" si domiciliul stabil de la Focsani. Si un fel de deriva a continentelor. Cine nu mai are rabdare? Spre ce ne indreptam?
Tu dai alarma, "ca nu esti departe de cimitir" - iar incepi? Ti-ai insemnat locul?
Laolalta
Luni, 16 aprilie 1990, orele 13.10-13.50 (a doua zi de Pasti): Cu flori prinse in
impletitura cozilor. Cu
coapsele dezvelite si genunchii departati, aluziv macar,
in gangaveala
noptii. Noptii nebune de durere si de dragoste, amestecate cu
ziua cand se masoara aceasta
umbra cu pasul: apoi,
frica
si mila. Intensitatea trairii situatiilor de criza. Ca si maine e o zi. Aceasta
umbra mare, de bazalt, a imparatului trimis
din ceruri - umbra intinsa pe pamant din prima zi a Invierii, ca
a unui vultur: ea
depinde direct de viteza cu
care steaua lui calauzitoare
se consuma? Are palpitatii. Cade, insista, ce ridicol: stea a supunerii noastre si
a nesupunerii - luata
drept virtute!
Frica si mila, aparute de obicei din gropile de provizii:
sarutul
lor, foamea si setea. Necesitatile
fiziologice, in general. Toate laolalta, azi, dand o senzatie
stranie, de retraire, de recapitulare din
preistorie pana azi - trantit in usa ospiciului. Baga, ba, cutitul in el! In inima!
Taie-l, scoate-i ochii!
Ce spune mai apoi Ema Vinski, cea de demult
27 iunie *90.
Sa scriu? Am voie? Sa fac o recapitulare? Din preistorie pana azi...
O camera de hotel la etajul 11, comuna, straina... In transa. Intr-o fractiune de secunda imi fulgera prin minte sa fug. Stingheri amandoi. Cum mi-am imaginat? Am uitat.
Prea speriata ca el... ca eu.... Intr-o clipa am hotarat ca, desi habar n-am cum, trebuie sa reactionez, trebuie sa se intample. S-a intamplat. Sange.
Muti. Mi-e rusine de el? Mi-e rusine de mine? El, pe un scaun, cu ochii atintiti in televizor. Eu, pe coltul patului, gata sa-i cer iertare. Ca din prea multa dragoste...
M-a condus spre casa. Predestinat, J.S. Bach.
6 iulie *90.
Metafore sugrumate... acasa. Rememorez la nesfarsit. A avut loc o demitizare? Castig doar pentru zoologie? Atatia ani am visat asta...
Realitatea... armonizarea contrariilor... sangele... Cine stie? Stie Dumnezeu.
Parca, brusc, te-ai instrainat. Asa trebuie sa se intample? Doamne, fa sa moara trupul inainte sa se naruie sufletul!
Balbaieli
Marti, 1 mai 1990, orele 11.10-11.40: Balbaieli ale
zilei de azi, lant
impletit nu atat in jurul gatului meu, cat al tufelor de rug la inceputul
verii: tragand o
concluzie. Deja? Vrand sa traga. Dus
in gand la semanat de canepa... Balbaieli ale zilei de azi,
inventariate: cuie
pentru nave, impungatoare de os, arcul din par al ceasului desteptator,
colacii de franghie, asteroizii
primordiali, da, a citit bine, cutii de conserve, lazi si ambalaje
misterioase, ancore
artizanale, vita de vie de padure... Prinse, la gramada, prin
scoabe de arama. Pravalite,
toate, in tacerea
padurii. Si inca o smucitura a lantului impletit, care
te spanzura: a
compozitiei mai putin dense
a materiei cenusii din care ar fi toate constituite, de nesuportat... Ah,
josnicie a firii! Are vedenii, senzatii de sufocare,
nod in gat, dureri de cap atroce. Si cadea o ploaie de rumegus...
Plus bubuitura puternica a unui copac
pravalindu-se: apoi, aceeasi tacere a padurii, iar si iar... Vrand sa
traga o concluzie! Balbaieli. Intrucat
concluzia are implicatii in insesi cunoasterea
modului in
care s-a format sistemul
nostru solar. Da? Doctorul psihiatru il crede.
Ce spune mai tarziu Ema Vinski, cea de demult
2 octombrie *90.
Dupa prima zi de facultate. Am dat in balbaiala. Nici o bucurie.
Din nou, partea stanga da semnale de alarma de moarte... Azi, ploaie de rumegus. Numai sa nu-mi pierd mintile si sa nu stiu. Imi
impun sa nu ma gandesc si ma arunc in rutina: serviciu, scoala, paisprezece ore
pline, plus drumurile...
Sa mai am doar timp sa visez!
4 octombrie *90.
Tone de lacrimi. Totul este in fuga. Vinovata ca ma furisez la rugul de zmeura din gradina altcuiva.
21 octombrie *90.
Intalnire cu Dandu. Singur si resemnat. Am plecat de la el cu sufletul chircit de durere. Revad in gand venele de la incheieturile mainilor lui si
mi se strange inima. El indura!
Nu exista alt drum!
24 octombrie *90.
Inca un punct. Punctul fiind semnul ortografic destinat mie.
Undeva, in timp, exista o vina ancestrala pe care nu mi-o aduc aminte. Cine stie sa citeasca in incalcitele carti ale mortii?
Repetate pierderi de memorie
Revin marti, 1 mai 1990, orele 16.10-16.30: Pierderi de timp provocate prin gesturi
erotice: femei, un lung
sir, trecand, cu fustele suflecate si cu sanii goi, pe cap cu
galeti pline de scoici.
Femei care cantau florile purpurii de pau-pau,
indraznind
si nereusind, treceau. Frica mea de femei. Femei care ascundeau
sub talpi o noua scriere: treceau. De cand
tobele
noastre v-au amintit de trecerea lor?
Cu pierderi de memorie. Repetate pierderi de memorie: altele si altele. Cine
sunt? Bolnavul
isi poate inlocui trecutul sau cu
unul imaginar. Nechemat. Urcat pe stalpul de tensiune, electrocutat, ramas
lipit de fire, nebun: ne
uitam la el de departe, ne facem cruce, saracul... Ascultam zgomotul
lanturilor care
trageau in sus capacul cuptorului de var, cu inima cat un purice: in infern. In
timp ce tobele bateau. Treceau
femei tropaind: imi era
rusine de frica
mea, frica mea care ma vrajea...
Ce spune Ema Vinski dupa un an
17 februarie *91.
Te-am visat. Erai suparat. Nu eram in infern, te asigur. Te asteptam cu o masa intinsa, plina de mancare si prajituri - e drept, intr-o casa
straina. Dar era casa noastra din vis. Casa noastra, numai in visul meu. Tu, cu frica ta de femei: insingurat, absent.
Sa gasesc singura raspunsuri la tacere. Trec zilele, noptile, anii... Nimic nu poate compensa absenta ta! Am imbatranit, dar nu suficient.
20 februarie *91.
In seara asta te vei gandi la similitudini. Nu-i nimeni vinovat de ceea ce ni se intampla. Fiecare, urcand alt versant al Golgotei. Ne vom intalni candva? Istoviti.
Dorindu-te, cu vartejurile din sufletul tau cu tot!
10 martie *91.
Te citesc in ziare si reviste, in carti. Esti dezamagit de tot: de viata ta, de realitate, de politica... Eu nu exist. Ma scufund tot mai
adanc in uitare, asteptand ca la un moment dat sa fie... prea adanc, sa ma inec. Sunt aceeasi fiinta inutila tie si din ce in ce mai
batrana. Si cat de mult mi-am dorit ca macar tu sa fii fericit, atat cat poate fi fericit un inadaptabil.
Naufragiata in largul unei mari de indoiala. Osandita din clipa in care
destinul m-a obligat sa te privesc in ochi.
14 martie *91.
La capatul firului, plin de tristete. De te-as putea imbratisa! De as putea lua asupra mea toata durerea.
Punga de cirese
Vineri, 4 mai 1990, orele 11.45-12.15: Punga de cirese din odaie, de pe
masa, varsata pe dusumea, il chinuieste de cand a
fost sa se puna pe picioare, trezit din
patul hotelului, dupa ce
a visat ca trebuie sa o duca pe mama
lui la cimitir, cu sania, bate in lemn - si in graba, neintelegand
cum de a fost posibil, varsase
punga de cirese...
Aude iar vaicarelile mamei si sunetele ragusite scoase de caprele
care cautau de mancare sub
fereastra
lui! Doamne, daca
ar putea sa o adune la loc, e o punga mare: cirese albe si
cirese invinetite, rasturnate,
semn rau...
Caprele, corpuri nebuloase, aparute in bolile organice
cerebrale - mancau
gunoaiele si tineau aleea curata. De cand
a fost sa se puna pe picioare, trezit la realitate: isi spinteca brusc
abdomenul. E plin de sange. Ce-ai facut, cretinule! Isi
tine matele in brate, le scapa. Vezi sa nu calci
pe ele! E inconjurat de o
aura, in
stare de tensiune afectiva
pozitiva maxima, obsedat de ciresele rasturnate, o punga: dupa ce,
cu o seara inainte, a
analizat orbitele primitive ale unor
comete.
Ce spune Ema Vinski, un an mai tarziu
19 martie *91.
Sa te privesc. Sa te recompun din firimituri de imagini disparate... Acelasi destin si mana lui lunga. Fara nimic altceva, decat imprecizia unui viitor care va deveni, la
randul lui, prezent si trecut, adaugandu-se
atator oseminte scumpe.
Ce altceva decat un osuar este memoria?
20 martie *91.
Rabdatoare, urcand in genunchi muntele disperarii. Ce cruzime, sa-ti poti vedea cu o clipa mai devreme viitorul. Curaj sau lasitate?
Mi-am amintit de punga ta de cirese scapata pe jos,
a fost semn rau?
Fixati amandoi pe o orbita. Fixati pe o ruleta a norocului, la cazinou. Sunt incapabila sa calculez numarul de rotatii si locul, ziua in care se va opri...
24 martie *91.
Vezi cum trec zilele, noptile... nu, tu nu ai cum sa vezi, pentru tine timpul se scurge altfel...
12 mai *91.
Revederi, necazuri... fara cuvinte. Doamne, da-i putin ragaz si ajuta-ma sa-l pot ajuta. Tulburata si ranita. Ce folos?
9 iunie *91.
Inundatii in canalele memoriei. Amintirile, moarte, cu burtile umflate... Descompuse cadavre ale existentei. Asta ramane?
15 septembrie *91.
Tu, somer de-adevaratelea. Dezastrul presimtit nu a intarziat.
Paroxismul disperarii. Fara orizont, macinand pe dinlauntru toate gandurile, pana la pulbere, pana la nimic...
Transparenta
Sambata, 5 mai 1990, orele 18.20-18.55: Scorneli: o reclama jupuita pentru bauturile
gazoase locale,
gustati... Pe o mare suprafata de nisip, nisip
transformat in sticla. Ce tot
spuneti? "Gustati
si vedeti ce bun este
Fiul Domnului!" Aici, unde e transparenta si apa nu
sta la un loc, iar plimbarea imprejurul bisericii se face cu
barcile pe
uscat: ce gustati? Cu o lampita de lut in mana. Gustati din
lumina... Lumina care vine, vine
din interior. Va
vine sa va jupuiti de vii. De Pasti? Nu
va speriati, urechile in forma de evantai, pline de suspiciune, care
va asculta (ca si
ochii iesiti din orbite, care va vad) - sunt ale
mortii,
nu-s scorneli. "Din cauza debilitatii mintale", striga bunicul
din cer - plin de ranchiuna. Ca nu mai e mult.
In sfarsit, Ema Vinski, azi:
Ce sa-ti mai spun? Asa se vede din afara. Asa vad si eu azi, cand imi recitesc jurnalul...
Lumina vine din interior, ma crezi? Altfel, in spital e bine.
Nu te-am iubit pentru ca asteptam ceva in mod special de la tine. Recunosc, asteptam mai mult de la mine! Am fost tot timpul constienta ca nu ma iubesti, ca
nu ma vei iubi niciodata, dar daca in primii ani speram intr-o minune, mai tarziu...
De ce te iubesc si azi? Fiindca n-am murit. Sau am murit? Sunt pe cealalta lume, aceea a nebunilor? Tu nu te-ai sinucis?
Ce tot astept? Eu nu mai astept nimic. Mi-am dorit din tot sufletul o familie, un barbat care sa nu doarma
langa mine gandindu-se la alta, banalitati: sa-mi fie prieten. Mi-am dorit un copil, mi-am dorit sa fiu in stare sa scriu o carte, sa construiesc o casa si sa sadesc un pom.
Ma repet? Ei si?
M-am simtit mereu straina de lumea asta, de obiceiurile ei...
Cand ma duc undeva, intre oameni cunoscuti, am momente cand ma intreb involuntar: ce caut eu aici, cine sunt ei... si asta chiar daca rad cu gura pana la urechi si
dansez pana la epuizare!
Oricum, nu mai e mult.
"Care ne da viata"
Sambata, 12 mai 1990, orele 18-18,40: E ilogic, post-mortem: expertiza
psihiatrica. Valatuci de fum,
trandafiri negri, plutitori prin aer, fierbinti, si doi pauni
care ii ciugulesc, speriati - atunci cand
nu ciugulesc din
cosul cu fructe de la capataiul
fetiscanei adormite. O
fetiscana ca tine, cea de demult, mereu indragostita: intinsa
in iarba inalta,
in rezervatia naturala, intre carti, carti care fac mare caz de lumea
asta. "Lume, lume..." Fetiscana
dusa la balamuc, pana la urma, alcoolizata, reusind sa perceapa oricand o raza
rosie, de cand a
inceput sa se auda pe sine, din launtru, ca pe mine, producand
vizitatorilor un
tiuit innebunitor, venit din strafundurile Romaniei, un
sunet subtire-subtire. Huo, nebuno, ce tot
scrii tu acolo?
Vizitatori intrati, pe bani grei, stramosi si urmasi, sa vada cum arata, domnule,
moartea asta: sa o dezbrace, sa o iubeasca, sa o miroase si
sa o auda gemand,
stiti - insotita de valatuci de fum, trandafiri carbonizati, plutitori, ciuguliti din
aer de pauni pe aici, pe langa resturile unui foc.
"Foc si apa, ce altceva
suntem?" Foc
de vatra, in launtrul nostru, aprins de Dumnezeu in mod intentionat pe
pamant, in
urma cu aproximativ un milion si jumatate de ani, "care sa
ne dea viata"! Foc mereu redescoperit si
stins cu apa...
Cinci zile din viata unui Purtator de umilinta
Mare scofala
23 septembrie 1973, duminica: Somn zbuciumat, am cearcane
mari, urate, nu
stiu de ce, ma simt un intrus in casa copilariei mele, sunt in
trecere, la Adjud, mi-a crescut barba, poate
am murit si nu stiu, poate nu m-am trezit din vis, sunt absent,
acasa la parinti ca acasa, aceeasi
saracie neputincioasa, mama are tot unghiile netaiate, murdare, tata
a mai imbatranit, e slab, numai oase, nu
pomenesc nimic despre necazurile mele, cu ce m-ar putea ei ajuta, in
definitiv, mint, mint, surioara Sofia a crescut repede, e domnisoara, Marian, fratele,
e si el slab, lung, repeta clasa a VIII-a, fumeaza si e
derbedeu, seara am condus-o la
gara pe cealalta surioara, Mela, eleva la scoala postliceala sanitara din
Bacau, toti sunt prost imbracati, stanjeniti, acasa
se mananca numai duminica "produse
din carne", mereu cu paine neagra. Parca particip la un joc - JURNAL-LIS.
Un joc nerod, cu trei lei de piatra: leul stangacie, leul vanitate, leul
neglijenta - in zilele de hram, din
loc in loc, pierzand
timpul, gura
casca, veniti in cadere, "Ce
pute a baliga pe
aici, tata".
In cadere, greutatea mortilor de pe pomelnic atrage
rotirea
axului, iar acesta pune in miscare
mecanismul
rotilor care arata ora: aici, unde
se balbaie istoria. Un
joc nerod cu
trei lei de piatra, mare scofala, canta flasneta - si
fiecare continua sa priveasca inaintea lui, in
felul acelora care privesc
in ei insisi.
La ferestrele zabrelite ale ospiciului
24 septembrie: Nu dorm noaptea, citesc din colectii de reviste
literare vechi, dorm ziua sapte ore, cu varul Titi Rachieru seara, o cafea la bar,
plimbare prin centrul orasului Adjud, sunt permanent
oprit de cunostinte plictisitoare, cum, n-am murit? Ce mai fac si
celelalte, mint fara importanta, Titi e
elev in anul IV la liceul teoretic. La intoarcerea acasa, discutii aprinse cu tata
si mama, nu ma pot stapani si le spun de obsesia
sinuciderii, de inutilitate, de inadaptare si de toate relele mele, mama
imi repeta ca nu e exclus sa fi intrat in mine Duca-se pe
Pustii, gata, maine va aduce in casa parintele
sa-mi citeasca rugaciuni, ma supar,
atata tampenie. Se va transforma in ospiciu casa parinteasca? Ma
intreb o data, de doua ori.
Aceasta banala roua vegetala, incarcata cu
saruri, aceste
impulsiuni digitale pe geamul de la intrare, acest corb al
carui stramos a
zburat in afara corabiei lui Noe,
aceasta era
a intoarcerii privirilor rugatoare spre Luna si aceste ferestre
zabrelite ale ospiciului de zi cu
zi, acest hohot al meu
negru, acest
hohot? Ma intreb a treia oara. De ce nu
acest hoit? Toate, reunite in fel si chip, macar, le putem socoti
"deopotriva cu lutul"? Cu puterea lutului
moale: faci
un bolovan din lutul moale, il intepi, astia sunt ochii, tragi, asta e nasul, ii
modelezi urechile, tai cu un cutit
gura... Iti lasi amprentele degetelor pe fruntea
bolovanului. Ca in toate se afla
la temelie
intai o intepatura: un har
si o porunca. Toate iau nastere prin ruperea treptata
a simetriilor. Iata... Aceasta banala
roua vegetala, la ferestrele
ospiciului, incarcata cu saruri, care vine de la inceputul lumii, ii da suflu nou
bulgarelui - intruchipat de Dumnezeu. In ospiciu.
Patlagele verzi puse la inrosit
25 septembrie: Noapte friguroasa, fara stele, scriu un poem, citesc
si arunc reviste vechi literare si dimineata, la o
ora dupa ce ma pusesem in pat, ma trezesc in camera cu un popa, il alung
intorcandu-i spatele, ce vrea de la mine? Ma
trezesc istovit. Seara, cafea la bar, certuri, reprosuri dinspre tata ca
mi-am luat campii, ce fac eu cu facultatea aia, de ce sunt
acum acasa si nu la scoala? Ce naiba fac?
Ma comport
ca o fata batrana, mi-a zis mama. Am doar 23 de ani.
Nelinistea e boala ta, plina de stele. Stele verzi. Ai vazut iar stele
verzi... Stele stinse, patlagele
verzi puse la
copt pe un ziar afara, pe prispa, la soare, acolo unde
ai venit de la Bucuresti, la
Adjud sa te vindeci de neliniste si melancolie, travestit in indragostita,
artista
amatoare in fata propriilor ochi, inconjurata de catei de vatra si
idoli de lut, cu
energie negativa in tine: fata batrana, innebunita de aplauze, cu
glas de cobza, fugita din cazarma la
tara, la bunici, cu documente ale
opresiunii, dinaintea
iesirii fluturilor din gogosi... Coplesita de fosnetul
cosmic, fara sa stii. Cu buzele
palide: intorci pe
prispa patlagelele verzi, puse la inrosit...
Pauni in tarc
26 septembrie: Noapte calda, in gradina am struguri copti, probleme
cu stomacul, scriu alt poem, citesc
in continuare reviste literare vechi si le arunc, incep sa fiu nerabdator,
nervos, irascibil, simt ca iar pierd
cadenta, sunt singur, singur! Joc table cu Fiul lui Dumnezeu, vecin, fumez mult,
somnul de o zi a fost urat, greu, parintii
mei nu au deloc bani, eu nu
am cartea de munca, nici livretul militar la mine, am plecat de nebun, am
abandonat totul la Bucuresti, acum
nu mi-ar strica un serviciu aici, la Adjud - dar astept.
Ce mama-celui-dus tot astept? Tata: vezi sa nu te inchida in tarc astia,
ca pe o curiozitate a naturii, "paun infoiat", la gradina
zoologica... Atata mi-a mai ramas.
Nu-i nimic, se poate implini tipatul paunilor din gradina
zoologica, deschide
cartea! Dar nu
se poate implini mutra ce o facem cand il asemanam cu tipatul
libertatii...
Mirosul de mucegai al micilor neplaceri poate
procura avere, influenta,
onoruri? Poate, nu
insa si fericire. Calcam, UNII, in gropi pline cu fragmente de statuete, pe
scheletele iluziilor ce ni le-am facut in fiecare zi, uitate, si
ce invatam din asta? Nimic. Pescuim,
ALTII,
chihlimbar cu plasele din apa marii - si ce folos? O
creatura informa, acoperita cu bulbi si
artere rosii pulseaza sa
ne sparga pieptul, auzind tipatul libertatii, care seamana cu
tipatul paunilor. La tinerete. Ce mai vrea
si ea, creatura? Descoperim
o arena la trei, maximum cinci metri sub pamant, apoi, la batranete, in
cimitir, dusi: putem
sa ne exprimam si aici liber, in infern? Pacatosi. Putem. Daca nu
o luam la fuga inapoi, afara. Promitand
sa o luam de la capat, mai buni. Bem vin de orz, in
uniforma de paie si cand ne intoarcem, ce vedem in urma? Paunii
sunt tot acolo, in tarc, atenti la
toate gesturile pe care le facem: asa, cel putin, ni se pare...
Spalat la creier
27 septembrie: Noapte degeaba, culeg struguri impreuna cu surioarele, cu
fratele meu si cu varul
Titi dupa ora 12, sunt nemaipomenit de trist, nu
mai sunt in stare sa iau vreo hotarare, azi primesc o scrisoare scumpa - cine
imi scrie, stie ca sunt aici, la casa parinteasca si ca in alta
parte e locul meu. Sunt o urmare a unei indoieli.
Iti multumesc pentru scrisoare, iubito. M-am hotarat sa
ma ratez, ca de murit nu sunt
in stare.
Fara sa cartesti! Striga ea, curatindu-si
cizmele de noroi: fara
sa te porti ca un apucat... Ea,
umpluta cu lichid in care plutesc pietricele, sprijinite pe
fire nervoase. Ce
ai vrea? Tot locul foieste de viermi, iti
intra pe gura, pe nas, pe
urechi si
iti rod carnea cea moale si dulce, iti gauresc tot ce mai ai pe dinlauntru,
intestine, ficat, rinichi. De ce faci
pe nebunul? Tu, fiu de ceferist, spalat la creier de batranul
satului in rau: sarbatorit "ca plugar". Tu, fara
destin, fara moarte,
metal cu memorie, fierbinte, enigma: calcat in picioare si revenit in pozitie
verticala, o data regasit. Ce poti tu
privi atata, oare, in departare? Cum, ce? "Apar
noi particule cu masa
pozitiva". Ce apar, iubitule? Intreaba ea coborand
glasul: gatita cu
o cununa impletita in spic. In mainile
ei spanzurand cheile
ciclului mortii. Mortii
vegetale, stai linistit...
Nepasarea prafului
La capatul drumului, in
partea de nord a
incintei
sacre: se lasa racoarea. Hai
sa pun si pentru tine o strachina, stai
jos, inapoi nu
mai poti da, oricum, nu carti… Isi
pastreaza stravechea traditie, sa
prepare mancarea in
fata intrarii: "Ca unii susotesc aici, cu
gura la zid, iar
altii se izbesc in pantece, fericiti, acolo"… Asa, ia
si mananca, atata
avem: asemenea sminteli. Constand
din particule
elementare. Daca
ne temem mereu de ziua de maine!
Ia sa nu ne mai temem, sa
avem nepasarea prafului care se asterne
pretutindeni.
Vine dupa mine poteca
Spasita, vine dupa mine poteca, lucru
vadit: are
masca de lemn sculptat, ochi
si limba de tinichea, parul din lana de oaie si mustati din
coada de cal. Mai, fimeie! Mai,
poteca! Arati
ca dracu, ma sperii, ia lasa-ma-n in pace: esti
deplasata
prin oscilatii? Feriti! Vine dupa mine poteca, picioarele
mele intru moarte vor
pogori, o data cu ea? Redescoperire a
acestei insemnari: "picioarele mele intru moarte
vor pogori"… Imi
reprim pasiunea de a raspunde intrebarii mortii: satenii
pleaca dimineata in
zori pe
urmele lasate de mine. Parca-s de animale salbatice: mai, fimeie! Pe
poteci cum e si aceasta - care
se tine dupa mine? Pleaca dimineata din dreptul stalpilor in
care se agata ofranda… No, uite, vine si gata,
spasita, si nu se mai termina: mai, poteca, dar
ce tot vrei tu de la mine? Esti
indragostita? Vin
in umbra unui sentiment de impacare, taina mare
viitoare: vicioasa, la
cate n-au fost spuse, ce mai conteaza pofta mea.
Bucura-te
Valul de zece metri, valul de proteste si
bataile cu
vanatai si varsare de sange, incertitudinile, ca de ce sa
mai asteptam rasaritul
soarelui? Bataile de inima intrerupte. Sa te porti de parca nu ai sti.
Asta e riscul. Valul de zece metri, seismic, expresie
a propriei noastre slabiciuni,
ideile
lui politiste, ratacitoare din anii copilariei tatalui, si clipele de panica
viscerala din
senin, apoi sentimentul de inutilitate: prin
fuga incercand sa uiti…
Valul de zece metri, ajunge, iti
dai foc - rastalmacire
a cortinei de flacari, flacari de fier, din urma: cand
devenisera deja familiare durerea,
rautatea si micile
concesii, strigatele spectatorilor avand
sa fie acoperite de orchestra, ca "niciodata nu stii cand
pierzi tot, bucura-te de fiecare clipa".
"Glob de foc romanesc"
Un glob de foc strabate satul copilariei de la un capat
la altul, impreuna cu doisprezece
tobosari si opt trompetisti de o varsta cu mine, din fosta garda
a regelui, si striga: acelasi destin comun va
condamna la o viata
mizerabila. Marsaluieste, speriind cainii pe ulite:
un glob de foc innebunit de neliniste, reusind
sa deschida prin grajduri
drumul unui noi soi de masinarie-din-lemn-care-ti-usureaza-sufletul.
Infricosand animalele abia
aduse de la pascut: ca destinul nostru comun
depinde de ele! Huo, boala! Cata
copilarie. Cu
o anumita reversibilitate a fenomenului, uite:
parca il vad pe bunicul cum alearga sa
stinga prapadul,
vorbind prin somn ca arde grajdul! Arde grajdul! Sariti,
arde…
Un "glob de foc romanesc" strabate atmosfera
copilariei, martor al
gandirii
cazute din cer, duble.
Ei si?
Roiuri de muste, sudalmi si lungirea
umbrelor pe
aparatul de tortura, frica
si crisparea, carpele pe cap - lovit fara mila: in timp ce tremuram
si-mi lingeam sangele de pe maini, cu
urechile atintite la tipatul
pasarii de prada infometate, socotind
mai dulce naduseala la
aceasta ora decat motaiala. Ce atata zarva? Caraghios
palavragiu,
constient ca pasesc pe o carare
ingusta tot
timpul, lipsit de sentimentul ca sunt iubit cu adevarat de cineva: imi
musc buza de jos. Uitand, la
randul meu, de fagaduintele fata de zei. In singuratate. Scrie
in declaratie. Cum spunea
Octavian
Goga: "Am trait in vremea prostilor"…
Roiuri de muste, sangerari dupa o noua
batalie in
secret, chemat la ordine si
toata osteneala
zadarnica, pasare de prada, o banalitate: "steaua
care a rasarit azi, de fapt nu
mai exista". Ei si?
Mare scofala
un joc nerod, cu trei lei de piatra: leul stangacie, leul vanitate, leul
neglijenta - in zilele de hram, din
loc in loc, pierzand
timpul, gura
casca, veniti in cadere, "Ce
pute a baliga pe
aici, tata".
In cadere, greutatea mortilor de pe pomelnic atrage
rotirea
axului, iar acesta pune in miscare
mecanismul
rotilor care arata ora: aici, unde
se balbaie istoria. Un
joc nerod cu
trei lei de piatra, mare scofala, canta flasneta - si
fiecare continua sa priveasca inaintea lui, in
felul acelora care privesc
in ei insisi.
La ferestrele zabrelite ale ospiciului
aceasta banala roua vegetala, incarcata cu
saruri, aceste
impulsiuni digitale pe geamul de la intrare, acest corb al
carui stramos a
zburat in afara corabiei lui Noe,
aceasta era
a intoarcerii privirilor rugatoare spre Luna si aceste ferestre
zabrelite ale ospiciului de zi cu
zi, acest hohot al meu
negru, acest
hohot? De ce nu acest hoit?
Toate, reunite in fel si chip, macar, le putem socoti
"deopotriva cu lutul"? Cu puterea lutului
moale: faci
un bolovan din lutul moale, il intepi, astia sunt ochii, tragi, asta e nasul, ii
modelezi urechile, tai cu un cutit
gura... Iti lasi amprentele degetelor pe fruntea
bolovanului. Ca in toate se afla
la temelie intai o
intepatura: un har
si o porunca. Toate iau nastere prin ruperea treptata
a simetriilor. Iata... Aceasta banala
roua vegetala, la ferestrele
ospiciului, incarcata cu saruri, care vine de la inceputul lumii, ii da suflu nou
bulgarelui - intruchipat de Dumnezeu. In ospiciu.
Suprapuneri
cele care se arata in preajma noastra, mai
curand decat cele de demult: cartile
care se arata inchise... Inalte,
aduse de spate, uscative: fiind
crezute mai degraba azi palavragelile unor natangi. Taci,
fa: ia te uite ce de urme pe file. File de cronica:
urme de incaltaminte pe
zapada
murdara, suprapuneri de vetre
peste gropi de ofranda. Adio: nicicand nu
a lipsit a lauda hainele
mincinoase... Ah, indobitocire oficiala: "pasii
mei se indreapta catre lumea de sub
pamant"... Pe cine cauti? Deschid inca o carte cu copertele
roase de sobolani si urlu: pe mine
ma caut, iti place?
Patlagele verzi puse la inrosit
nelinistea e boala ta, plina de stele. Stele verzi. Ai vazut iar stele
verzi... Stele stinse, patlagele
verzi puse la
copt pe un ziar afara, pe prispa, la soare, acolo unde
ai venit de la oras sa te vindeci de neliniste si melancolie, indragostita,
artista
amatoare in fata propriilor ochi, inconjurata de catei de vatra si
idoli de lut, cu
energie negativa in tine: fata batrana, innebunita de aplauze, cu
glas de cobza, fugita din cazarma la
tara, la bunici, cu documente ale
opresiunii, dinaintea
iesirii fluturilor din gogosi... Coplesita de fosnetul
cosmic, fara sa stii. Cu buzele
palide: intorci pe
prispa patlagelele verzi, puse la inrosit...
Baba sageata
sageata din tolba arcului
mezolitic, asa cum ii place sa-si spuna ca e singura, baba
dadea de mancare la gaini, razand
scurt, strident, de un gand al ei, erotic: in ograda
pavilionului cu lespede de piatra, paraginit, unde
exista o
randuiala
a lumii, in mic? Auzi,
babo? Aud, aud: "aici au pogorat zeii din ceruri sa
se amestece cu oamenii"... Zeii? Ce
zei? Baba, redimensionata: in ograda, unde atarna
stergarele (cu bani la
capete) de prapuri bisericesti. Astea sunt stergarele care
o vor conduce pe un
nou drum pe ea - sageata din tolba
arcului mezolitic...
Pauni in tarc
se poate implini tipatul paunilor din gradina
zoologica, deschide
cartea! Dar nu
se poate implini mutra ce o facem cand il asemanam cu tipatul
libertatii...
Mirosul de mucegai al micilor neplaceri poate
procura avere, influenta,
onoruri? Poate, nu
insa si fericire. Calcam, UNII, in gropi pline cu fragmente de statuete, pe
scheletele iluziilor ce ni le-am facut in fiecare zi, uitate, si
ce invatam din asta? Nimic. Pescuim,
ALTII,
chihlimbar cu plasele din apa marii - si ce folos? O
creatura informa, acoperita cu bulbi si
artere rosii pulseaza sa
ne sparga pieptul, auzind tipatul libertatii, care seamana cu
tipatul paunilor. La tinerete. Ce mai vrea
si ea? Descoperim
o arena la trei, maximum cinci metri sub pamant, apoi, la batranete, in
cimitir, dusi: putem
sa ne exprimam si aici liber, in infern? Pacatosi. Putem. Daca nu
o luam la fuga inapoi, afara. Promitand
sa o luam de la capat, mai buni. Bem vin de orz, in
uniforma de paie si cand ne intoarcem, ce vedem in urma? Paunii
sunt tot acolo, in tarc, atenti la
toate gesturile pe care le facem: asa, cel putin, ni se pare...
Spalat la creier
fara sa cartesti! Striga ea, curatindu-si
cizmele de noroi: fara
sa te porti ca un apucat... Ea,
umpluta cu lichid in care plutesc pietricele, sprijinite pe
fire nervoase. Ce
ai vrea? Tot locul foieste de viermi, iti
intra pe gura, pe nas, pe
urechi si
iti rod carnea cea moale si dulce, iti gauresc tot ce mai ai pe dinlauntru,
intestine, ficat, rinichi. De ce faci
pe nebunul? Tu, plugar, spalat la creier de batranul
satului in rau: sarbatorit. Tu, fara
destin, fara moarte,
metal fierbinte cu memorie, enigma: calcat in picioare si revenit in pozitie
verticala, o data regasit. Ce poti tu
privi atata, oare, in departare? Cum, ce? "Apar
noi particule cu masa
pozitiva". Ce apar? Intreaba ea coborand
glasul: gatita cu
o cununa impletita in spic. In mainile
ei spanzurand cheile
ciclului mortii. Mortii
vegetale, stai linistit...
Nebun catarator
e din cale afara de greu: cand se veselesc, o
fac iar cu glas de slava, ce
e de capul lor, de fapt? Incotro, oameni buni: cica
e o pulbere stranie in aer, care
ii influenteaza - "pubere de inveselire" aflata
mai mult pe marginea micilor cratere, cum o fi ajuns pana aici?
E din cale afara de greu: in apartamente, la subsuoara
frunzelor, iata,
mugurii de trandafir japonez, mai umflati ca niciodata, refulati, nu
vor sau nu pot sa se deschida? Din cauza
acestei pulberi? Zau,
nu-i mai protejati atata, deschideti
ferestrele.
E din cale afara de greu: pulberi, urmate de ploi de hartii colorate curg
din gura lui fara de sfarsit, adevarat vulcan,
gura uscata a
unuia si aceluiasi nebun catarator, prin
sfortare proprie - curg sa ne schimbe inca o data firea, starea
morala, scotand capul din
colivia lui de aur, "din carte", sa fie aclamat. "Bravo"... Ca e si
o masinarie
a spaimei colective de necunoscut la mijloc. Colivie de aur in
care sunt puse milioane de oglinjoare pentru
ca el, nebunul
catarator, sa nu stie ca e
singur.
Poetii, ca arborii de vanilie
La raspantie, in timp de cumpana, arborele de vanilie cu parul
ciufulit, valvoi, incurajat de propria-i
savoare, razvratit, te
impinge de la spate sa iesi la
lupta ca in tarile unde el creste. Torni un pic de vanilie in alcool, la
carciuma de la gradina botanica. El e arborele
proscris din antichitate. Dar
la noi? Unde padurea are apa in gura, parca
ar trai pe fundul lacurilor. La noi nu
se pomeneste decat de "noua
alternativa in
combaterea simultana a rapanului si a fainarii
in pomicultura"...
La raspantie, in timp de cumpana, la noi, duhurile arborilor
produc vanturile care umfla
animalele de curte, si oamenilor de buna credinta le
incurca mintile: nu
are cine sa te impinga de la spate... Dar poetii? Poetii
dorm pe picioare. Daca nu-s ascunsi si in gaura de sobolan. Transformati
in arbori de vanilie, la
raspantie, ei ar fi aducatori de necinste. La noi, daca
nu dorm, poetii te indeamna sa
stai deoparte si
sa canti sedimentele de origine cosmica din
Groenlanda...
Poporul-vierme
Se stergea cu un prosop umezit (se stergea cu
aceeasi mentalitate a
instrainarii, spui tu, simandicoasa): "poporul se risipeste, fiecare se
duce pe la casele sale"... Se stergea de scarbosenia
viermelui in
spatele
zidurilor, pe drumul
lui de rond. Inainte de aglomerarea si
formarea corpurilor
planetelor populare viermanoase, cu adanca descurajare: ce
a vrut, in definitiv, poporul? Poporul cu buzele
umflate. Poporul,
vierme: iata asa, unul urias, "din timpul mantuirii". Lichidul
continut de corpul
viermelui este injectat catre cetatean... Se scutura, scarbit: ochii
lui stralucitori, in spatele zidurilor, doua
beculete
aprinse, pe drumul de rond, in
intunericul
care se lasa incet-incet peste Romania...
Vanzator de apa minerala
Departari dezamagitoare cat vede in fata ochilor, vacuum
cuantic - stergand
praful de carbune al cararilor tainuite si ura. Ura si la
gara? Ura vanzatorului fata de sine insusi,
forma si ea de bunavointa: ah...
Si perceptiile. Atatea
perceptii curgatoare ale lumii. Ce
iti e si cu perceptiile... Avea
o burta moale, care
ii atarna peste pantaloni, era negru din pricina prafului.
Ce-ati vrea? Ca
se temeau si soimii de el, sa nu
le inece cuiburile! Ii
clampaneau in picioare cepele fierte de la degeratura si,
obsedant
ca urmare a fenomenului de cristalizare a
apei in interiorul
tesuturilor, tipa cat il tinea gura: "apa de la
izvor, ieftin"! Tipa si cand se suia sa
calareasca motocicleta de ghips a fotografului din
statiune, perfect reversibil: era
vanzator de apa minerala, recunoscut, cu
pahare la brau si
cu un bidon mare in spate.
Inlauntru si afara
Cal cu un ochi scos, abia
scurs: pus
sa indure. Nu! Sare din pat. Cu mainile puse la
ochii ingroziti: isi
freaca ochii, isi modifica pozitia pe
cer. Inlauntru si afara.
Inlauntru, foarfeci, belciuge, scripeti, sfoara si o piatra
neagra. Piatra
neagra care nu se scufunda in apa: in
camera de tortura
in care, intorsi in copilarie, oamenii mari chinuie
unul din cele patru
animale aducatoare de noroc -
o calauza sigura la care sa poata alerga, toti vrand noroc, o
galeata, cat mai mult noroc, unul din cele patru
animale aducatoare de noroc...
Afara, carute cu sare de pus pe rana. Si fumigatii.
Fumigatii de lemn
putred, devenite incet-incet surasuri sfidatoare: aproape de zidul
gros, acoperit
cu desene colorate in rosu stravechi. Pe
aici, pe unde urzica
rasare mereu in calea oamenilor
mari si unde crabul
austral de hidrogen, sulf, azot si oxigen din copilarie isi
modifica abia azi, cu un grad, pozitia...
Pe o urzeala de panza
Soldati dezbinati maturand
zapada,
dansatori, dupa
ce au fost deshamati de la diligenta, pe
o urzeala de panza: adevarate
dansuri vrajitoresti,
maini
care se contracta, se impletesc, isi ridica temperatura
pe masura eliberarii de energie
gravitationala si
toata forfota aceea
a patinatorilor privita de ochii copilului
pe gheata
raului...
Soldati deshamati de la diligenta cu un schelet de copil in
ea, copil depus intr-o
amfora: pe
o urzeala de panza, maturand zapada.
O privire in viitor
Zgomote nelamurite, copilul-copac-imbracat-in-frunze se
apleaca, de afara, pe fereastra
deschisa, silabiseste cu voce tare: "Despre
trupul cel intru
doua chipuri"... Nu intelege, mai citeste o data, apropiind lampa
ce lumina masa de sufragerie, de pe care nu
fusesera stranse cestile cu
zatul
uscat... Zgomote
nelamurite: ca e bine sa renuntam la
idealuri! Avand
slabiciuni pentru tot ceea ce
e anormal. Ca
pana si cratitele, imbatate de propria lor oboseala, se arunca
sinucigase peste farfurii! Trosc! Buf!
Tot mai simt frica si umilinta... Inceteaza, draga, ne aud
vecinii. Ce
nu intelegi? Suntem supusi
"legii
proportiilor"... Legii... Hohote. Teatru de papusi: copile, esti in viitor...
Mucul candelei, aprins:
fileaza. Copilul-copac-imbracat-in-frunze, printre
ruinele Templului
Soarelui, cu cheile de acasa la gat, se apleaca iar pe
fereastra deschisa...
:
|
