|
Constantin Arcu
Intrebarea revistei Tiuk ma pune in incurcatura, asa ca ma abtin. Promit
sa raspund la urmatoarea ancheta.
Lucian Dan Teodorovici
Daca apelati la sinceritatea mea, o sa spun ca m-am bucurat - si aici
ma refer la bucurie in sensul ei real, nu acela de stare de bine - in
urma cu aproape sase ani, cind mi s-au nascut copiii (gemeni, baieti,
pe unul dintre ei nu-l voi face scriitor). Ceea ce nu inseamna ca de atunci
incoace m-am intristat permanent. Daca e sa fiu mai putin sincer, dar
ceva mai "cultural", as putea spune ca ultima oara m-am bucurat in luna
mai, cind romanul meu "Circul nostru va prezinta:" a fost nominalizat
la premiile AER. Cum insa printre cei cinci contracandidati i-am numarat
pe Mircea Cartarescu si Nicolae Breban, bucuria mea s-a trasformat instantaneu
in ingrijorare: m-am intrebat ce se va intimpla daca voi cistiga eu respectivul
premiu. Si, intr-o cavalcada de iluzii al caror potential credeam ca-mi
lipseste, am avut citeva clipe de ratiune in care am realizat ca: a.)
m-as putea trezi obligat sa scriu o continuare a romanului meu, ceva de
genul:"Circul nostru va prezinta: corpul" sau "Circul nostru va prezinta:
aripa dreapta"; in plus, la cererea publicului, m-as vedea somat sa-mi
public jurnalul intim; b) in "Timpul" in care ma gasesc (ca secretar de
redactie), s-ar putea sa fiu nevoit sa incep un serial, daca nu despre
Nietzsche, macar despre Marguerite Yourcenar; ceea ce m-a cutremurat a
fost vizualizarea titlului unuia dintre articolele din serie de peste
zece ani: "Marguerite Yourcenar (CXXVIII)". Salvarea a venit in momentul
cind, spre imensa-mi usurare, premiul i-a fost acordat lui Mircea Cartarescu.
Usurare? Tocmai mi-am dat seama ca am descris ultima mea mare bucurie...
Numai bine, Lucian Dan Teodorovici
Mihaela Bija
Da, de fapt, pana la urma ar trebui sa nu ma mai mir, sunt totusi studenta
la litere. Dar uneori este greu sa-mi aduc aminte de asta. :o)
Cand m-am bucurat ultima data? Nu chiar demult.De fapt ar fi interesant
sa ma gandesc ce intensitate a avut bucuria mea. Pentru ca sunt momente
de bucurie care te coplesesc si momente fugare de bucurie, care te binedispun,
care-ti fac ziua frumoasa.O bucurie pasagera, legata de un anume lucru
care s-a implinit in ziua aceea, sau faptul ca ceva a iesit cum te asteptai.
Mai exista in opinia mea un soi de bucurie speciala si anume aceea pe
care ti-o da intalnirea cu o persoana draga, sau pur si simplu cu cineva
deosebit, care te face sa te nu te simti singur si neinteles pe lume.
Da, trebuie sa recunosc ca bucuriile mele din ultima vreme au fost unele
marunte, dar nu neinsemnate. Oricum, la varsta asta am o viziune diferita
despre ce ar fi acea o mare bucurie. Poate ultima mare bucurie a mea a
fost nasterea nepotului meu.
Cred insa ca esenta vietii e ca ea consta in bucurii mari si mici, dar
mai mult mici. Iar omul trebuie sa se multumeasca cu ce-i ofera viata.
Daca esti invidios, rautacios, n-ai cum sa te bucuri, sau cel putin bucuriile
pe care le ai sunt de scurta durata si conditionate.Cred ca dreptul de
a te bucura mai apartine oamenilor morali, celor care mai tin de gandirea
"tare", celor care mai cred in Dumnezeu, adevar si dreptate. Bucuriile
josnice, meschine nu se pot compara. Mai e vorba si de intensitatea sentimentului.Cum
se bucura oare o minte bolnava?
E cam lung mesajul, insa mai am un lucru sa va spun. Iubesc senzatia pe
care ti-o aduce sentimentul bucuriei: e ca o caldura ce-ti invadeaza sufletul.
Te revigoreaza fizic. Si-mi mai place mult lumina din ochii femeilor fericite,
indragostite. Dragostea iti da bucurie. Ok. Trebuie sa inchei mesajul.
Oameni buni, eu va urez mult succes in demersul vostru.
Mihaela
Rodica Draghincescu
Cand m-am bucurat ultima oara? Adica? M-am bucurat si s-a zis cu mine?
M-am dus cu pluta bucuriei? M-a luat mama faraonului in templul ei negru?
Atentie la intrebare. Cum si unde puneti intrebarea. Ca vine raspunsul.
Si poate ca vine degeaba. Ori, Doamne fereste, nu mai vine viu de la raspunzator.
Cand m-am bucurat ultima data? Nu stiu. Nu stiu cand m-am bucurat ultima
data, caci nu stiu nici cand m-am bucurat prima data. Sau stiu ceva. O
bruma, un dat neesential, o minima informatie, o amintire confuza. Sau
cred ca stiu ceva.
A fost odata o data. O data de calendar. Careia familia mea ii zice "prima
data". Data mie, de prima data, ca prima vina. Vina mea. Nu si a numelui
meu, caci nu il stiam in intregime. Cineva e numit intr-o doara "tu".
Cineva se numeste intr-o clipa "eu". Cineva primeste "ceva", o jumatate
de nume, nu inca un nume. Cineva devine continutul numelui pe jumatate.
Continut de jumatate. La urma urmei, continut de iluzie. Acelasi misterios
"cineva". Cineva fara nume complet. Cineva cu nume in crestere. Cineva
in care cresteam eu, am crescut, ca mine, ca acum. Si m-am bucurat in/de
tot acest timp al cresterii. Si m-a bucurat. Zi de zi. Noapte de noapte.
Imi vedeam din "cineva" degetele de la picioare. Degetele. In zori, la
amiaza, in amurg, in noptile cu luna plina. Degetele ma bucurau. Ma bucuram
ca totul era colorat si mare, peste mine, apoi mic si dragalas, la nivelul
sandalelor, la catarama bocanceilor. Ma bucuram ca peste genunchi zburau
volanase gaurite, fluturi si flori, fire de iarba, ca in sticla cu lapte
se vedea, apunea soarele, rasarea luna, nedefinite luminite in mintea
de atunci. Aveam doua sfori de oase care se tineau dupa mine. "Maini,
maini, maini!" Casnicii ma tineau de sfori si ziceau: "Ce maini frumoase
are fata!" Sforile se tineau scai de mine, se invarteau in jurul meu,
urcand si coborand pe trup, doua moristi vesele. Ma bucuram simplu. Ma
bucuram mut, fara sa fac rau nimanui. Ma bucuram de fiecare clipa nedureroasa.
Totusi, adevarata-adevarata bucurie, o data mica in durata ei, s-a produs
imediat dupa sarbatoarea taierii motului, intr-o amiaza cu ninsoare. O
closca atemporala scosese pui sub podul casei. Babi Nutza a adus puii
in casa si-a lasat closca afara. Venise neaua. Venise pentru prima oara
neaua in acel an. Probabil de ziua mea, la sarbatoarea mea. Si s-a pierdut
pe ulite, cazand in hartoape. Nutza are si astazi intre calendarele vechi
iesirea puilor din oua. La rubrica gaini ouatoare si zacatoare, partea
de inventar, 1963, calendarul, pocinogul si cruciulita rosie, semne importante,
gospodaresti. Nutza a adus puii in casa. I-a scuipat pe aripi, sa nu-i
fure uliul, pe gheare, sa nu-i manance vulpea, pe cioc, sa nu-i deoache
oamenii cu ochi de sarpe. Doisprezece la numar. Le-a facut cuib intr-o
cutie. I-a bagat in vata. Rotocoalele galbene, moi, pufoase piuiau, zumzaiau,
ciuguleau nimicuri, cantau a somn in patul Nutzei. M-am bucurat. Am intins
mana dreapta, am intins stanga, am largit ochii pentru cei doisprezece
pui. M-am bucurat. I-am cuprins. Tremuram de drag si placere. M-am bucurat.
I-am inecat intr-un bocal cu apa. I-am botezat pe toti. Tremuram de placere.
I-am inecat. Eram precoce. Vorbeam binisor, umblam, ma rostogoleam prin
casa, ma taram inainte-inapoi, ma cataram ca o liana, ridicam mainile
deasupra capului, prindeam ce nu trebuia sa prind. I-am prins, i-am scos
din cutie, i-am inecat. Un gest, unul din nenumaratele gesturi puternice,
iubitoare pana in maduva oaselor. Imi incolacisem, mi-am incolacit, imi
incolaceam, imi voi fi incolacit degetele pe dupa primii pui din viata
mea. Ii inecam. "Sa be api! Sa be api!" I-am inecat. Doisprezece. Cu ochi
albi, chiori. Si aripioare ude, uleioase. Doisprezece. Morti. Am ras atat
de tare, am tipat, mi-am ridicat fusta cu dantele in cap, am tropotit.
"Pleosc-pleosc!" Babi Utza, mama tatalui meu, buna cealalta, venita in
vizita de iarna la noi, mi-a ars doua palmoaie la fund. Altele mici si
urzicatoare peste maini. De la babi B., din partea stanga a odaii, de
la babi B., Boboane, ca sa nu imi pot reprosa mai tarziu ca n-am avut
in zestrea copilariei babe traditionale, exacte. "Ce mi-ai facut? Ce,
valeu, valeu, valeu, ai facut? I -ai omorat! I-ai omorat!" Babele se ocupau
de micii decedati. Plangeam nevrotic, in hohote. Babele insirau, numarau
inecatii pe pat. M-am lasat cu capul in jos, m-am slobozit, m-am dus cu
capul in podea. Am cazut de voie, s-a auzit "buf! buf!" Am cazut treptat,
lateral, neconvingator. Babelor nu le-a pasat. Aveau experienta, diplome
orale. Aveau a racni. Racneau. Ele. Plangeam a abandon. Eu. Ce-i aia:
"I-ai omorat!" Nu intelegeam, nu stiam. Cuvantul "omorat" mormaia ingrozitor
si facea intuneric in jurul lui. Iar eu eram inauntru. Imi era frica.
M-am tarat inapoi. M-am pitit dupa lada cu lemne. Mi se parea ca i-am
udat prea tare, ca i-am bucurat prea mult. Nu pricepeam nimic. Imi era
frica. O frica necunoscuta. Candva, cuvantul "omorat" a incetat sa mormaie.
Nu l-am mai auzit.
Urmatoarele bucurii le-am trait, le-am omorat, eu, si au murit, ele, aproape
dupa acelasi model. Modelul ratarii. Cand eram bucuroasa striveam ceva,
deveneam violenta, sadica, senzuala, fatala in nepricepere. Omoram un
fragment viu. Omoram cu oaresce regularitate.
De frica primei bucurii sufar si acum. Nenorocirea consta in faptul ca
imi traiesc violent bucuriile, astfel ca viata mea (mai ales cea literara)
refuza sa mai faca rau cuiva. Fie si prin cea mai necesara marturisire.
Stuttgart,
9 iulie 2002
Eva Negru
Merci fain de mail. De bucurat ma bucur acum. Azi e ultima data cind m-am
bucurat. Te intrebi poate de ce, sau de ce azi. Pentru ca in cele din
urma (dupa ce calculatoarele din BCU mi-au facut o droaie de nervi) am
gasit un net de unde sa-ti pot raspunde. O sa repet si altora intrebarea,
eu insa sunt o persoana circumspecta.... si greu de multumit asa ca ma
bucur rar... si nu de viata!
Serghei Turcan
intrebarile pentru ancheta Tiukului mi se par sub nivelul revistei si…
Alerg ca tocmai se bate un corner si in ultimul timp prefer sa marchez
cu capul.
Florin Lazarescu
Ultima data m-am bucurat acum cinci minute cind am primit aceasta intrebare
pentru ca astfel pot povesti cum m-am bucurat azi dimineata, cind n-am
mai rezistat, m-am dus si-am batut la usa vecinilor mei (cu care impart
o casa cu doua camere, un hol, o baie, o bucatarie, o colonie de furnici,
trei tufe de trandafiri, un cires, un prun si frustrarea de-a ne invecina
numai cu vile de stabi) si le-am spus sa traga naibii apa la baie dupa
ce ies de acolo, sa mai spele si ei din cind in cind aragazul, sa nu mai
trinteasca usa, sa nu mai asculte la maximum "Ooo, viata mea", sa nu mai
dea cu aspiratorul pe hol cind dorm eu, sa se certe in soapta, sa nu-mi
mai foloseasca hirtia igienica... si ei au zis ca da.
Iulian Baicus
Draga Mihai,
Raspunsul la ancheta initiata de tine e foarte simplu, ultima data m-am
bucurat la sustinerea doctoratului, pe data de 3 iulie. Cu citeva saptamini
inainte m-am bucurat si in acelasi timp m-am intristat de raspunsul celor
de la HUFS (Hankuk University of Foreign Studies) prin care am primit
confirmarea faptului ca membrii consiliului academic coreean au acceptat
ca din 1 septembrie a.c. sa lucrez la ei ca lector de limba romana. Asta
va insemna ca timp de un an de zile(cel putin) voi putea tine legatura
cu tine si cu ceilalti prieteni si cunoscuti din tara doar prin e-mail.
Asa cum spun fetele de la Asia voi lua cu mine, prin bagaje, pe undeva,
prietenia voastra. Sper ca ma voi bucura din nou in luna august cind va
aparea in sfirsit volumul meu de versuri, Ideile bursuce, in care apari
si tu intr-un poem cu pisici, alaturi de poetul Hlebnikov despre care
discutam in camera de camin cu tintari si multe proiecte culturale din
Balta Alba, pe unde s-au perindat Al. Musina, Vasile Garnet, Vitalie Ciobanu
si atitia alti intelectuali romani si romano-basarabeni care, y compris,
sint cu totii invitati la lansare. N-am uitat perioada de colaborare la
revista Contrafort, de unde pastrez amintiri foarte frumoase, caci la
nici o revista din Romania, cu exceptia Observatorului cultural, la care,
din nefericire n-am mai avut timp sa scriu in ultima vreme, n-am gasit
aceeasi deschidere. Dar, pe linga toate aceste bucurii ce pot fi trecute
in categoria celor profesionale, ma bucur in fiecare zi, caci, ca Al.
Paleologu sint un adept al bucuriilor simple. Incerc sa ma bucur in fiecare
zi, ma bucur citind reviste literare in care nu exista atacuri la persoana
si injuraturi, si sper ca intr-o buna zi normalitatea aceasta va deveni
generala in cultura romana? Pe linga revista voastra virtuala ( apropo,
nu prea ii inteleg titlul, dar o urmaresc cu atentie; apreciez deopotriva
calitatea intelectuala a colaboratorilor cit si grafica ei de exceptie)
tu ce mai faci? Acum sint ceva mai liber pina pe 28 august, data plecarii,
poate reusim sa ne vedem pina atunci, poate vii la lansare. Mi-ai spus
sa-ti trimit un text despre Singapore, asa ca am tradus pentru tine un
articol al profesorului de la National University of Singapore, Dr. John
Phillips pe care ti-l "pastuiesc" in continuare. (textul poate fi citit
la "Traduceri (dintr-a voastra intr-a noastra)")
Constantin Vica
M-am rupt de bucurie ca am terminat liceul, ca am scapat de idiotii din
el, de profii sifonati si trasi la xerox, de imbecilii care se cred geniali.
Sau invers.
Grigore Babalau
Aseara, la 24, 25, a sunat Ruslan, fiul, cind a venit de la Moscova. N-o
fost demult
Cezar Nicolescu
Raspunsul meu la intrebarea anchetei tale este Craciunul si as vrea sa
publici numai ce este subliniat si cu bold.
Al.Cistelecan
Nu stiu daca am ce sa-ti raspund la ultima ancheta, cred ca ultima mea
bucurie e imemoriala.
Stefan Bastovoi
Ma bucur atat de des, incat aceasta a incetat sa mai fie pentru mine un
eveniment. Si asta pentru ca niciodata nu ma bucur ultima data.
|
