Tiuk! - Foametiuk

Alexei Vaculovschi,

scriitor şi profesor de limba şi literatura română din satul Antoneşti, R.Moldova. Eseul care urmează e un fragment din senzaţionala sa carte despre cum au înfruntat consătenii săi un fenomen deosebit de controversat despre care se ştie foarte puţin - FOAMETEA de după cel de-al doilea război mondial, cînd oamenii au ajuns să se mănînce unii pe alţii, inclusiv în familie. Cartea e compusă din 2 părţi: una teoretică şi cealaltă documentară, de fapt, interviuri cu supravieţuitorii acestui fenomen social, deşi contemporan - atît de necunoscut. Vom publica în fiecare număr cîte un interviu-destăinuire din cartea domnului Alexei Vaculovschi.

"Greu a fost, dar eram tînără…"
Cristina Prisac, 1910.

În timpul foametei lumea se pornea unde o duceau ochii după mîncare.Se duceau şi femeile. I-am spus şi eu bărbatului meu:
- Mă duc şi eu în străinătate după pâine ori după ce-oi găsi. Fă-mi nişte opinci, i-am zis, că-i mai uşor de umblat în opinci, dar Tudose nu m-a lăsat şi nu m-am dus. S-a dus el şi a adus cartofi îngheţaţi. Mai des trecea Nistrul în căutarea pîinii. Of, Doamne, greu a mai fost! Eram năcăjită tare. Şi amu-s năcăjită, că nu aud, că nu văd… În timpul foametei eu tot aici trăiam, în casa asta de lîngă ţintirim. Şi vedeam cum îi îngropau pe oameni. Îi puneau pe mai mulţi într-o groapă. Într-un mormînt îmi pare că-s şapte. O femeie vine la mine de ziuă şi-i dau o bucăţică de pîine, cum era atunci, iar a doua zi au adus-o la ţintirim moartă. Eu m-am speriat şi le ziceam: - Oameni buni, n-o îngropaţi că ea e încă vie! Ei au tăcut şi i-au dat ţărînă deasupra. Au fost nevoi grele şi înainte. Şi amu îs nevoi grele, că nu pot umbla, nu pot face nimic şi tot mi-i greu. Şi iaca… Din mahala noastră a murit badea Carp Gaidău, trăia la colţ, ia acolo. L-au adus şi l-au îngropat peste altul. Dacă era foamete, nevoi…Nu dovedea lumea. Şi Tania îi îngropată aici…Şi badea Fedosca îi îngropat aici… Cu foametea am trăit tot într-o groază. Că furau de Doamne fereşte! Şi cîini furau. Eu ţineam vacă atunci. Aveam şi oi. Încuiam vaca iaca aici în tindă, iar pe oi le încuiam în camera cealaltă. Mă temeam să nu ni le fure. Greu a fost, dar eram tînără. Şi puteam lucra. Mă puteam duce unde vroiam, aduceam şi pentru vite mîncare. Da amu… - Mai bine era atunci? - Clar că mai bine, că puteam umbla la fugă, puteam munci. Da amu - cu băţul. Şi nici cu băţul nu pot duce nimic în mîini… dacă nu pot, nu pot. Da ştii că în timpul foametei am făcut şi plăcinte? Zău. Le coceam pe fundul sobei, să nu vadă nimeni. Că dacă vedea cineva, se repezea să le mănînce. Dădeau busna peste om. Odată curăţam cartoafe ca amu şi a intrat unul, a luat cojile de cartofi, le-a dus la gură şi le-a mîncat. - Ce faci, măi? L-am întrebat eu speriată, iar el mi-a răspuns: - Mi-i a mînca. Şi a mîncat el, a mîncat şi apoi s-a dus. După întîmplarea ceea ţineam totul încuiat. Multă vreme umblam cu cheile în buzunar. Mă temeam. Era una Fanasia. Nu ştiu cum i-i numele. Iaca am uitat. Cel de fată e Meşteşug. Apoi ea, dacă venea la mine, se ducea şi-n beci şi unde nimerea. Căuta mîncare. Lua tot ce-i cădea în mînă. Ce să-ţi mai spun? Făceam şi şezători. Da, şi-n timpul foametei. Că aveam şi cînepă, şi lînă: torceam. Alergam pe atunci. Cît puteam alerga, alergam. Da era mai bine ca amu. Că amu tare-i greu. Da atunci ascundeam pîinea prin blidar, prin…căci dacă intra cineva, umbla ca pîrjolul după pîine. Şi ziceam: - Ce cauţi, măi? - Mi-i a mînca. Le era a mînca. Parcă nouă nu ne era a mînca. Unii mai aveau cîte ceva, iar alţii nu aveau nimic. Că în vara ceea n-a crescut pîinea. Am semănat şi noi o deseatină cu grîu, dar au ieşit mai mult tîrtani. Am tras greutăţi şi atunci. Dar am ieşit din nevoi. Da amu iaca, merg în băţ…De foamete scapi. De toate nevoile scapi. Scapi. Dacă eşti tînăr. Şi voinic. (va urma)